GuraIalomitei.Com - Aflati primii tot ce misca prin judet!



Gura Ialomitei Radio Campus No Comment Mica Publicitate Contact GuraIalomitei.com


Pastorala Învierii Mântuitorului

invierea vincentiu pastorala la invierea domnului episcopul sloboziei si calarasilor

† VINCENŢIU

Prin harul lui Dumnezeu
Episcopul Sloboziei şi Călăraşilor

Iubitului meu cler şi popor,
har şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru,
iar din parte-mi, arhiereşti binecuvântări!

Dreptmăritori creştini,
„Ziua Învierii“ Mântuitorului nostru Iisus Hristos este Sărbătoarea sărbătorilor creştine, este ziua în care Iisus Hristos „Paştele nostru“ (1 Cor 5, 7) ne-a trecut pe noi „din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer“. Cuvântul „Paşti“ înseamnă „trecere“ şi evocă faptul că în învierea lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care S-a făcut om pentru noi într-un anumit moment istoric, în timpul lui Ponţiu Pilat, noi am trecut cu El de la moarte la viaţă. Aceasta este schimbarea fundamentală care s-a produs în starea omenirii şi a universului în noaptea învierii şi pe care Biserica Ortodoxă o exprimă la modul sublim în cântările şi Liturghia din noaptea Învierii.
Vestea învierii Domnului este anunţată în afara locaşului de cult, în faţa uşilor bisericii, prin citirea Evangheliei despre Înviere şi răspândirea veştii învierii. Acest fapt ne arată că învierea Domnului are o importanţă universală, o valoare cosmică, deoarece Domnul înviat este Pantocratorul sau Atotţiitorul, Cel Care are şi dă viaţă din abundenţă, Cel Căruia I S-a dat toată puterea în cer şi pe pământ (Mt 28, 18). Vestea care ne umple pe toţi de o imensă bucurie şi speranţă constă în aceasta: toţi oamenii vor învia, toţi vor primi viaţă din viaţa Celui Înviat, iar lucrul acesta îl exprimăm şi prin faptul că în această noapte aprindem lumânările unii de la alţii, ca semn al participării noastre, în comuniune, la Lumina lui Hristos, care luminează tuturor în întuneric. Aşadar, toţi care credem în Învierea lui Hristos şi ne străduim să înmulţim binele vom avea un loc în Împărăţia care va să vină, dar să nu uităm că depinde doar de noi să fim aleşi pentru a face parte din lumea lui Dumnezeu.
Această „Zi unică şi sfântă, împărăteasă şi doamnă a sâmbetelor, sărbătoare a sărbătorilor“ este Ziua în care Iubirea lui Dumnezeu s-a manifestat şi care ne invită să ne iertăm unii pe alţii, fără a impune condiţii. Sfântul Ioan Gură de Aur, în „Cuvântul de Paşti“, care se citeşte în noaptea Învierii, spune că toate barierele între Dumnezeu şi umanitate sunt acum înlăturate. Toţi, fără excepţie, sunt chemaţi de Dumnezeu, toţi sunt invitaţi să se bucure de Jertfa mântuitoare a Fiului Său. Dumnezeu oferă astăzi iertarea şi iubirea Sa tuturor. Nimeni nu este respins sau lăsat afară, fie că s-a ostenit sau nu. „Gustaţi toţi din ospăţul credinţei; împărtăşiţi-vă toţi din bogăţia bunătăţii. Nimeni să nu se plângă de sărăcie, pentru că s-a arătat împărăţia cea pentru toţi. Nimeni să nu se tânguiască de păcate, pentru că iertarea din mormânt a răsărit. Nimeni să nu se teamă de moarte, pentru că ne-a izbăvit pe noi moartea Mântuitorului…“.
Mântuitorul Iisus Hristos a ieşit din mormânt precum S-a născut din Maica Sa. Îngerii n-au cunoscut cum S-a întrupat, ostaşii n-au simţit când a înviat. Atât naşterea, cât şi învierea Sa sunt taine pecetluite, pe care numai credinţa le deschide. Momentul însuşi al învierii Mântuitorului nu a fost nici fotografiat, nici înregistrat. Învierea Mântuitorului, asemenea creării lumii din nimic de către Dumnezeu, este un eveniment tainic care aparţine în exclusivitate lui Dumnezeu. Noi, oamenii, cunoaştem parţial câte ceva din această taină, în măsura în care Dumnezeu a binevoit să ne descopere ceea ce a considerat El că este important pentru mântuirea noastră. De aceea, Învierea trebuie considerată ca fiind revelaţia sau descoperirea supremă a lui Dumnezeu prin care ne-a încredinţat adevărul despre destinul nostru final, şi anume că, prin învierea ca om a Fiului Său, Dumnezeu ne-a făcut şi pe noi părtaşi învierii şi vieţii veşnice.
Învierea Domnului Iisus Hristos nu este o reanimare biologică a trupului. Îngerul n-a mişcat piatra de pe mormânt ca să învieze Hristos, ci ca să arate că El nu era acolo. După înviere, El S-a arătat ucenicilor viu, în diferite locuri, a mâncat şi a băut la masă cu ei, le-a arătat semnele răstignirii Sale, ca să-i încredinţeze de identitatea Persoanei Sale, că Cel răstignit este una şi aceeaşi persoană cu Cel înviat.

Iubiţii mei fii duhovniceşti,
În timpul şederii în mormânt, Persoana Mântuitorului Hristos a păstrat atât sufletul, cât şi trupul, deşi separate. Toate le asumă: „În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul, în rai cu tâlharul, pe scaunul ceresc împreună cu Tatăl şi cu Duhul“. De aceea trupul Mântuitorului Hristos mort, separat de suflet, n-a văzut stricăciunea (cf. FA2, 24-27), iar Dumnezeu L-a înviat (FA 13, 37); Iisus a coborât la iad, adică a murit real, pentru a-i elibera pe drepţii dinaintea Sa, semn că a învins moartea şi l-a surpat pe diavol, care avea puterea morţii (Evr 2, 14). El este „primul-născut dintre morţi“ (Col 1, 12). Credinţa Bisericii Ortodoxe insistă asupra coborârii la iad a Mântuitorului Hristos cu sufletul Său îndumnezeit. Din această cauză, El este primul suflet Care n-a putut fi reţinut de iad, ci a scăpat de el, iar, prin iradierea puterii Lui dumnezeieşti, a eliberat din iad şi sufletele celor care, înainte de venirea Sa în lume ca om, au crezut în făgăduinţele despre venirea Lui.
Învăţătura despre coborârea Domnului la iad este foarte veche. Ea a fost propovăduită de Sfinţii Apostoli şi de toţi urmaşii lor şi este menţionată în mai multe locuri din Sfânta Scriptură (cf. FA 2, 31; 1 Ptr 3, 18-20 şi Ef 4, 8-9).
Multă vreme, poporul ales, Israel, a considerat că moartea ar fi sfârşitul omului: „Toţi merg către acelaşi loc. Toţi au ieşit din pulbere şi toţi se întorc în pulbere“ (Ecc 3, 20; cf. şi Fac 3, 19). Mai târziu, experienţa credinţei i-a făcut pe evreii credincioşi să considere absurd faptul că Dumnezeu, Care i-a însoţit pe cei credincioşi Lui de-a lungul vieţii, să-i părăsească în momentul morţii lor şi să permită puterilor morţii să triumfe asupra vieţii. Din acest motiv, Psalmistul afirmă că: „nu vei lăsa sufletul meu în iad, nici nu vei da pe cel cuvios al Tău să vadă stricăciunea“ (Ps 15, 10). Chiar şi profetul Isaia vorbeşte anticipat despre înviere: „Morţii Tăi vor trăi şi trupurile lor vor învia! Deşteptaţi-vă, cântaţi de bucurie, voi cei ce sălăşluiţi în pulbere! Căci roua Ta este rouă de lumină şi din sânul pământului umbrele vor învia“ (Is 26, 19).
Potrivit Sfintei Scripturi, viaţa pământească se încheie cu moartea trupului. După moartea trupului, sufletul continuă să existe, însă condiţia sa după moarte, după cuvântul lui Dumnezeu şi învăţătura Părinţilor Bisericii, este diferită. Până la venirea pe pământ a Fiului lui Dumnezeu şi până la Învierea Sa din morţi, sufletele celor adormiţi se aflau într-o condiţie de înstrăinare, fiind departe de Dumnezeu, în întuneric, în iad, în lumea subpământeană, numită de evrei „Şheol“ (cf. Fac 37, 35), iar de greci Hades. A fi în iad era asemenea unei morţi spirituale, după cum se arată în cuvintele Psalmistului: „În iad cine se va mărturisi Ţie?“ (Ps 6, 5). În iad erau închise şi sufletele drepţilor Vechiului Testament. Aceşti drepţi au trăit pe pământ cu credinţa în Mântuitorul Ce avea să vină, după cum arată Sfântul Pavel, că, şi după moarte, ei tânjeau în aşteptarea răscumpărării şi izbăvirii lor. Aşa au decurs lucrurile până la Învierea lui Hristos, până la încheierea Noului Legământ al lui Dumnezeu cu lumea prin Domnul Iisus Hristos: „Şi toţi aceştia [drepţii Vechiului Testament], mărturisiţi fiind prin credinţă, n-au primit făgăduinţa, pentru că Dumnezeu rânduise pentru noi ceva mai bun, ca ei să nu ia fără noi desăvârşirea“ (Evr. 11, 39-40). Izbăvirea noastră a fost şi izbăvirea lor.
La această reflecţie şi aprofundare a credinţei în viaţa de dincolo de moarte se adaugă cuvintele Mântuitorului Hristos. Astfel, citim în Evanghelia după Ioan 5, 25-29: „Vine ceasul şi acum este, când morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi cei care vor auzi vor învia. Căci precum Tatăl are viaţă în Sine, aşa I-a dat şi Fiului să aibă viaţă în Sine; şi I-a dat puterea să facă judecată, pentru că este Fiul Omului. Nu vă miraţi de aceasta; că vine ceasul în care toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui, şi vor ieşi cei ce au făcut cele bune, spre învierea vieţii, iar cei ce au făcut cele rele, spre învierea osândirii“.
În alte cuvinte, ceasul morţii lui Iisus este strâns legat de revelaţia făcută morţilor. O mărturie asemănătoare întâlnim în Mt 27, 51-52, în momentul morţii lui Iisus: „Şi iată, catapeteasma templului s-a sfâşiat în două de sus până jos, şi pământul s-a cutremurat şi pietrele s-au despicat; mormintele s-au deschis şi multe trupuri ale sfinţilor adormiţi s-au sculat“.
Plecând de la aceste referinţe, gândite şi meditate cu inteligenţă şi iubire, Biserica ne învaţă că în Hristos timpul s-a scurtat, a pierdut valoarea sa, şi că, după întâlnirea cu moartea, urmează imediat întâlnirea cu Hristos şi cu Dumnezeu. Acest fapt ne este mărturisit de cartea Faptele Apostolilor (2, 24-31) în care, în contextul uneia dintre primele cateheze creştine (cunoscută sub numele de cuvântarea lui Petru la Cincizecime), există o interpretare a unor texte din Sfânta Scriptură a Vechiului Testament, în special a Psalmului 15, 8-11, interpretare aplicată la învierea lui Hristos: „Pe Care [adică pe Iisus] Dumnezeu L-a înviat, dezlegând durerile morţii, întrucât nu era cu putinţă ca El să fie ţinut de ea. Căci David zice despre El: „Totdeauna am văzut pe Domnul înaintea mea, căci El este de-a dreapta mea, ca să nu mă clatin. De aceea s-a bucurat inima mea şi s-a veselit limba mea; chiar şi trupul meu se va odihni întru nădejde. Căci nu vei lăsa sufletul meu în iad, nici nu vei da pe cel sfânt al Tău să vadă stricăciune. Făcutu-mi-ai cunoscute căile vieţii; cu înfăţişarea Ta mă vei umple de bucurie“. Bărbaţi fraţi, cuvine-se a vorbi cu îndrăznire către voi despre strămoşul David, că a murit şi s-a îngropat, iar mormântul lui este la noi, până în ziua aceasta. Deci el, fiind prooroc şi ştiind că Dumnezeu i S-a jurat cu jurământ să aşeze pe tronu-i din rodul coapselor lui, mai înainte văzând, a vorbit despre învierea lui Hristos: că n-a fost lăsat în iad sufletul Lui şi nici trupul Lui n-a văzut putreziciunea“.
Potrivit acestei interpretări oferită de Sfântul Petru, Psalmul 15 vesteşte moartea şi învierea lui Iisus, prezentând acest eveniment în termenii pogorârii la iad, locul în care Dumnezeu nu L-a părăsit pe Fiul Său făcut Om pentru noi oamenii şi a noastră mântuire. După moartea Sa pe Cruce, Hristos S-a pogorât cu sufletul şi Dumnezeirea Sa la iad, în timp ce trupul Său a rămas în mormânt. El a propovăduit mântuirea celor captivi în iad şi i-a ridicat de acolo pe toţi drepţii Vechiului Testament, în lăcaşurile luminoase ale Împărăţiei cerurilor.

Dreptmăritori creştini,
În Epistola întâia sobornicească a Sfântului Petru (1 Ptr 3, 18-22), apostolul ne oferă o sinteză ulterioară a istoriei şi susţine că Iisus a propovăduit nu numai în timpul vieţii sale pământeşti, ci a propovăduit şi în iad, astfel încât să dea de veste tuturor generaţiilor care au trăit înainte de El şi care nu L-au putut cunoaşte. Există, aşadar, o mare unitate înfăptuită în jurul mântuirii propovăduite de Hristos. Sfântul Petru enunţă acest adevăr în aceşti termeni: „Pentru că şi Hristos a suferit o dată moartea pentru păcatele noastre, El cel drept pentru cei nedrepţi, ca să ne aducă pe noi la Dumnezeu, omorât fiind cu trupul, dar viu făcut cu duhul, cu Care [Hristos] S-a coborât şi a propovăduit şi duhurilor ţinute în închisoare, care fuseseră neascultătoare altădată, când îndelung-răbdarea lui Dumnezeu aştepta, în zilele lui Noe“ (1 Ptr 3, 18-20). În acest interval de trei zile dintre moartea şi învierea lui Iisus, Acesta a mers să propovăduiască mântuirea şi în iad, printr-o vestire nemaiîntâlnită, săvârşită prin puterea Duhului Sfânt. Şi, în acelaşi loc, citim mai departe: „Că spre aceasta s-a binevestit morţilor, ca să fie judecaţi ca oameni, după trup, dar să vieze, după Dumnezeu, cu Duhul“ (1 Ptr 4, 6). Şi Sfântul Apostol Pavel vorbeşte despre acelaşi lucru. Citând versetul din Psalm: „Suindu-Se la înălţime, a robit robime şi a dat daruri oamenilor“, Apostolul continuă: „Iar aceea că „S-a suit“ – ce înseamnă decât că S-a pogorât în părţile cele mai de jos ale pământului? Cel Ce S-a pogorât, Acela este Care S-a suit mai presus de toate cerurile, ca pe toate să le umple (Ef 4, 8-10).
În faţa acestor afirmaţii ale apostolului Petru este necesar să ne întrebăm cine au fost destinatarii acestei propovăduiri, indicaţi de apostol ca „duhuri“. Apostolul Petru îi caracterizează şi ca fiind „necredincioşii“ din timpurile lui Noe, aşadar, oameni neascultători şi nesupuşi lui Dumnezeu. Ei se aflau „ţinuţi în închisoarea iadului“ din cauza neascultării lor încăpăţânate. Sunt oamenii din generaţia potopului care nu au sesizat nici măcar îndelunga-răbdare a lui Dumnezeu, mărinimia Sa. Apostolul Petru nu se referă, aşadar, numai la o propovăduire adresată drepţilor din trecut, ci la toţi oamenii unei generaţii, care era lipsită de iertarea lui Dumnezeu şi exclusă de la fericirea şi viaţa veşnică, potrivit credinţei iudeilor.
Generaţia lui Noe nu reprezintă, de aceea, o generaţie istorică precisă, ci ea simbolizează pe toţi oamenii care au murit împietriţi în necredinţa lor. Sfântul Petru recurgea la o astfel de imagine pentru a se referi la toate generaţiile păgâne care au trăit înainte de venirea Mântuitorului Iisus Hristos pe pământ.
Trebuie să considerăm, aşadar, că Hristos Cel viu în Duhul Sfânt le-a acordat încă o dată un prilej de mântuire tuturor oamenilor necredincioşi din veacurile trecute, de dinainte de întruparea Sa. În orice caz, şi înainte de Hristos, Dumnezeu S-a manifestat acestora pentru a-i conduce la pocăinţă şi să se convertească de la slujirea idolilor la credinţa într-un singur Dumnezeu personal, „în multe rânduri şi în multe chipuri“ (Evr 1, 1), „prin legea înscrisă în inimile lor şi mărturia conştiinţei care învinovăţea sau îi apăra“ (Rom 2, 15). Dumnezeu şi-a manifestat îndelunga-răbdare în timpul vieţii lor pământeşti, fără însă să obţină din partea lor fapte vrednice de pocăinţă şi mântuire. Cu toate acestea, Dumnezeu în îndelunga Sa răbdare, pentru a rămâne credincios planului Său de mântuire a omului, a trimis în cele din urmă pe Fiul Său întrupat, mort şi înviat să propovăduiască învierea şi celor care locuiesc în iad, pentru ca astfel, întâlnindu-L pe Hristos, să le ofere încă o dată şansa de a participa la harul mântuitor. Sfântul Petru nu numai că sintetizează într-un cadru unic întreaga istorie, în unitatea Duhului Sfânt, dar şi extinde răscumpărarea înfăptuită de Hristos până la iad: Hristos înviat oferă posibilitatea mântuirii şi celor care au murit în veacurile trecute, atât celor drepţi, cât şi celor păcătoşi.
„Împărăţit-a iadul peste neamul omenesc, dar n-a rămas în veci; că Tu, Puternice, fiind pus în groapă, cu palma cea începătoare de viaţă ai rupt încuietorile morţii şi ai propovăduit celor care dormeau acolo din veac izbăvirea cea nemincinoasă, făcându-Te Mântuitorule, cel dintâi sculat din morţi“.
Există numeroase mărturii ale Sfinţilor Părinţi care vorbesc despre coborârea la iad a Domnului, Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Voi exemplifica numai prin câteva. Sfântul Ignatie al Antiohiei afirmă: „Cum vom putea trăi noi fără El [adică fără Iisus Hristos], când şi profeţii, fiind cu duhul ucenicii Lui, Îl aşteptau ca învăţător? Şi, de aceea, Cel pe Care pe bună dreptate Îl aşteptau, i-a sculat din morţi, când a venit pe pământ“ (Către Magnezieni, IX, 3).
În Marea Rugăciune a Sfintei Jertfe din rânduiala Sf. Liturghii a Sfântului Vasile cel Mare, în cursul căreia are loc sfinţirea Darurilor, preotul se roagă: „Şi pogorându-Se, prin Cruce, în iad (1 Ptr 3, 19), ca să plinească toate ale Sale (Ef 4, 10), [Hristos] a nimicit durerile morţii (cf. FA 2, 24).
Învierea, afirmă Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, marele nostru teolog, a început în iad. Iar acest adevăr este mărturisit de Biserica Ortodoxă în rugăciunile şi cântările ei. „Porţile iadului le-ai sfărâmat Doamne…, exclamă o cântare de la Vecernia glasului al patrulea. Una din cântările Sfintelor Paşti o spune mai pe larg: „Pogorâtu-te-ai întru cele mai de jos ale pământului şi ai sfărâmat încuietorile cele veşnice care-i ţineau pe cei legaţi, Hristoase“.
Sfintele Icoane Îl înfăţişează pe Hristos pogorât în cele mai de jos ale pământului, cu putere, biruitor, cu tălpile pe porţile de aramă ale iadului, sfărâmate. Din două morminte îi ridică de mână pe Adam şi pe Eva, eliberaţi acum din lunga aşteptare, în timp ce Sfântul Ioan Botezătorul Îl arată – ca şi odinioară – „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii!“, iar drepţii Vechiului Testament, de-o parte şi de alta, mântuiţi şi ei, Îl contemplă pe Hristos înviat. Dedesubt, diavolul zace legat în lanţuri, sub stăpânirea unui înger care – în unele reprezentări – îl ţine de coarne, ca un semn că Belzebut, stăpânul demonilor, nu mai are nici o putere şi că neputinţa lui e veselia celor eliberaţi. Această icoană este reprezentarea cea mai autentică a Învierii Domnului şi o găsim nu numai în fresce, ci şi în numeroase ferecături ale Evangheliei, pe coperta din faţă.
Mesajul pogorârii la iad a Mântuitorului, după cum reiese din textele amintite ale revelaţiei scripturistice, este extrem de semnificativ. Printr-o viziune asupra unităţii cosmice a istoriei se contemplă marea posibilitate ca şi cei ce au murit înainte de Hristos să-L poată întâlni. Este un mesaj plin de o speranţă imensă: mântuirea adusă de Mântuitorul Hristos, Stăpânul şi Domnul universului (cf. Flp 2, 10; 1 Cor 15, 20-28) îi ajunge pe oameni aici pe pământ, ajunge puterile îngereşti create de Dumnezeu ca să mijlocească între El şi oameni şi care sunt supuse lui Hristos, însă această mântuire ajunge chiar şi până în iad, până acolo unde în aparenţă nu mai există nicio speranţă.
Este un alt mod de a afirma că nu moartea are ultimul cuvânt, este mare speranţă de mântuire pentru toţi şi pentru toate: pe de altă parte, dacă Sfântul Apostol Petru îl invită pe creştin să „fie totdeauna gata să răspundă oricui despre nădejdea sa“ (1 Ptr 3, 15), care este atunci numele ultim şi definitiv al acestei speranţe, dacă nu cel al vieţii veşnice, al unei vieţi care să nu mai fie desfigurată de moarte?
Cu îndrăzneală, putem aşadar să sperăm, pentru fiecare dintre noi şi pentru toţi, că şi iadul va fi golit, după cum ne învaţă Sfântul Ioan Gură de Aur în cuvântul de învăţătură din Ziua de Paşti: „…întâmpinându-Te pe Tine jos [o Hristoase,] iadul s-a amărât, că s-a stricat; S-a amărât că a fost surpat, s-a amărât că a fost legat. A primit un trup şi de Dumnezeu a fost lovit. A primit pământ şi s-a întâlnit cu cerul. A primit ceea ce vedea şi a căzut prin ceea ce nu vedea. Unde-ţi este, moarte boldul? Unde-ţi este iadule, biruinţa? Înviat-a Hristos şi ai fost nimicit“.
Odată cu sfărâmarea porţilor iadului, puterea morţii a fost la rândul ei nimicită. Întâi de toate, pentru cei drepţi moartea a devenit numai o trecere din lumea de jos în lumea de sus, spre lumina Împărăţiei lui Dumnezeu; în al doilea rând, însăşi moartea trupească a devenit numai un fenomen temporar, căci prin Învierea lui Hristos ni s-a deschis calea spre Învierea de obşte sau generală.

Iubiţi fraţi şi surori,
Biserica Ortodoxă se roagă în mod special „pentru cei ţinuţi în iad“, invocând pogorârea la iad a Mântuitorului, înţeleasă ca un act de mijlocire: „Cel ce Te-ai pogorât în iad şi ai sfărâmat încuietorile cele veşnice, şi celor care şedeau în întuneric le-ai arătat ieşire; iar pe şarpele cel din adânc, începătorul răutăţii, l-ai vânat cu înţeleapta Ta meşteşugire dumnezeiască şi l-ai legat cu lanţurile întunericului în iad şi l-ai închis cu puterea Ta cea nemăsurată“.
Pomenirea liturgică a celor adormiţi şi milosteniile în numele lor sunt făcute cu mare nădejde în iubirea fără de margini a lui Dumnezeu. Noi, cei vii de pe pământ, alcătuim Biserica luptătoare, care ne rugăm pentru toţi cei care au adormit în „nădejdea învierii şi a vieţii veşnice“, cu încredinţarea că există o schimbare posibilă. Aşadar, Biserica nu îi consideră pentru totdeauna condamnaţi, chiar şi pe cei foarte păcătoşi (cf. Ps 117, 18) şi, de aceea, se roagă ca cei care au adormit cu credinţa în Domnul să se îndrepte prin puterea rugăciunii şi a harului dumnezeiesc. De aceea, ne rugăm cu nădejde şi îndrăzneală, mai ales pentru cei care nu au reuşit să termine pocăinţa începută în timpul vieţii. Sufletele celor adormiţi în credinţă aşteaptă rugăciunile şi milosteniile celor rămaşi în viaţă şi sunt receptive la tot ceea ce se face în numele lor, deoarece nimeni nu este condamnat pentru veşnicie înainte de Judecata finală. Până atunci raiul şi iadul sunt în mâinile lui Dumnezeu.
Zilele de pomenire ne ajută să păstrăm comuniunea cu cei adormiţi şi să ne păstrăm credinţa în nemurire, a lor şi a noastră, să medităm asupra vremelniciei vieţii şi a bunurilor materiale.
De aceea, Biserica propovăduieşte nu numai ceea ce Dumnezeu a făcut pentru mântuirea noastră, ci şi ceea ce El pregăteşte pentru cei ce cred în El. În acest fel, viaţa noastră creştină se află pusă sub semnul nădejdii învierii şi a pregătirii pentru lumea cea cerească. Nădejdea şi aşteptarea de a fi împreună cu Hristos Mântuitorul pentru viaţa veşnică se sprijină mai întâi pe faptul învierii lui Hristos, El fiind Cel dintâi născut din morţi (Col 1, 18). „Binecuvântat fie Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Care, după mare mila Sa, prin învierea lui Iisus Hristos din morţi, ne-a născut din nou, spre nădejde vie, spre moştenire nestricăcioasă şi neîntinată şi neveştejită, păstrată în ceruri pentru voi, cei ce sunteţi păziţi cu puterea lui Dumnezeu, prin credinţă, spre mântuire, gata să se dea pe faţă în vremea de apoi“ (1 Ptr 1, 3-5). Există apoi încrederea absolută în iertarea lui Dumnezeu pentru toţi cei ce o doresc. Dumnezeu, în Care noi credem, este un Părinte milostiv, Care „pe cel din urmă miluieşte şi pe cel dintâi mângâie; acestuia plăteşte şi aceluia dăruieşte“. În cele din urmă, va birui, iertarea lui Dumnezeu: „Nimic nu egalează şi nu întrece mila lui Dumnezeu. De aceea, cel ce deznădăjduieşte este propriul său duşman de moarte“ (Sf. Ioan Scărarul). Conştienţi fiind de faptul acesta, să ne străduim să rămânem într-o permanentă stare de rugăciune. După cum Iisus Hristos a fost „ridicat“ din această lume (In 13, 1), tot aşa şi noi, creştinii, într-o bună zi, vom fi strămutaţi în Împărăţia lui Dumnezeu, pentru ca, astfel, să fim pururi cu Domnul în Care am crezut şi nădăjduit. Creştinismul nu implică numai un mod de a fi şi de a trăi, ci şi un mod de a muri şi a apune. De aceea, nu trebuie să ne temem de moarte, deoarece „Hristos a înviat din morţi, cu moartea pre moarte călcând, şi celor din morminte viaţă dăruindu-le“.
Punându-vă la inimă aceste dătătoare de nădejde învăţături, vă doresc să petreceţi sărbătorile Sfintelor Paşti cu pace, sănătate şi alese bucurii, vă binecuvântez pe toţi şi rog pe Mântuitorul Iisus Hristos, Cel înviat din morţi, să vă dăruiască cele ce vă sunt de folos sufletelor şi trupurilor voastre.
Al vostru arhipăstor sufletesc, stăruitor în rugăciune către Dumnezeu pentru pace şi bunăvoire, pentru sporite rodiri în Iisus Hristos Cel înviat din morţi,

† VINCENȚIU
EPISCOPUL SLOBOZIEI ŞI CĂLĂRAŞILOR

Îmi placeup vincentiu pastorala la invierea domnului episcopul sloboziei si calarasilor (0)Nu îmi placedown vincentiu pastorala la invierea domnului episcopul sloboziei si calarasilor (0)

Taguri: , ,



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Nota: Acest articol are peste 3 ani vecime.



Ziare.Com ziare