Mai sunt trei zile şi va trebui să votăm iarăşi. De data aceasta pentru Parlamentul României. De data aceasta alegem deputaţii şi senatorii care, nădăjduim, vor face legi mai bune pentru ca poporul să trăiască (mai) bine. Va trebui să votăm, e un fel de-a spune! În fond, românii şi-au câştigat cu sânge nu numai dreptul de-a vota având de unde-alege ci, mai ales, dreptul de-a nu vota. Faptul că din ce în ce mai mulţi români se declară atât de scârbiţi de ceea ce se întâmplă în politica tipic românească încât consideră că votul lor, practic, nu contează ar trebui să dea de gândit tuturor politicienilor. Din păcate, pe parlamentari şi pe hoardele de edili nu pare să-i intereseze acest aspect al prezenţei la urne, ei fiind mulţumiţi că numărul lor nu se raportează la numărul cetăţenilor prezenţi la vot ci este raportat la numărul cetăţenilor cu drept de vot. Ceea ce nu-i totuna! Sigur că altfel ar fi stat lucrurile dacă numărul parlamentarilor, al celor de prin Consiliile Judeţene, de prin Prefecturi şi, nu în ultimul rând, de prin Primăriilor ar fi fost funcţie de câţi alegători le-au dat girul votând. Spuneam că, de la an la an, se constată că numărul celor care merg să voteze este din ce în ce mai mic. Motivele pentru o astfel de atitudine civică sunt multe şi consider că n-are rost să vi le mai expun deoarece vă sunt cunoscute. Totuşi, despre unul dintre motivele absenteismului tot trebuie să vorbesc fie şi numai pentru faptul că riscă să ne afecteze sănătatea. Este vorba despre sila aceea care poate induce starea de vomă. Şi sila aceea este atât de persistentă şi se manifestă atât de „plenar” că şi-un nesimţit i-ar simţi ghearele înfipte în viscere. Şi cum ar putea să nu resimtă cetăţenii această senzaţie de silă câtă vreme, din 4 în 4 ani, în Campaniile electorale, papagalii politicii româneşti revarsă peste noi vorbe urât mirositoare a rahat? Să luăm de exemplu campania electorală care tocmai se încheie! Cum ar putea să nu ne fie nouă silă atunci când îi vedem pe stimabilii candidaţi cum se plimbă „ca ţiganii cu ursul” şi cum varsă peste noi tot felul de promisiuni neobrăzate pe care le uită imediat ce se instalează comod în scaunele de parlamentari? Cum ar putea cei care încă mai pricep din ce parte bate vântul unei schimbări să mai creadă că politicienii de-a dreptul perimaţi se vor da la o parte lăsându-i pe alţii, mai tineri, să conducă destinele acestei ţări? Sigur, e de la sine înţeles că de la „vântul schimbării” nu ne putem aştepta decât, cel mult, să poată împrăştia pestilenţialele izuri ce sunt aruncate-n populaţie direct din gurile care, ulterior, se dovedesc a fi fost pline de vorbe găunoase menite a ameţi electoratul. Dar asta nu înseamnă că nu ne-ar plăcea ca pe scena politică să urce politicieni ceva mai tineri cărora – încă – nu le pute gura atât de tare de la cât rahat au mâncat în campanie. Nu de alta dar, paradoxal, deşi politicienii sunt cei care mănâncă rahat, silă ni se face numai nouă, alegătorilor! Şi cum de la atâta silă cei ca mine simt un gust amar în gură, sigur că vorbele n-au de unde să mai fie dulci ci doar „de dulce”. Cum însă am ajuns la concluzia că sila nu dispare dacă nu votez, duminică îmi voi căuta antidotul la Secţia de votare fie şi numai pentru că undeva tot trebuie să vărs cele înghiţite în campania electorală, iar Buletinul de vot pare a fi locul ideal pentru astfel de manifestări viscerale.  

Ionica GHINEA

Taguri: editorial

Articolul a fost în joi, 27 noiembrie 2008 la 9:04 şi se găseşte în categoria Ştirea. Poţi urmării răspunsurile la acest articol prin feed RSS 2.0. Poţi lăsa un răspuns sau un trackback din siteul tău.