Tradiţii şi obiceiuri de Paşte

0

„Dacă spargi oul roşu, e semn bun, vei fi voinic tot anul…”

„Când l-au dus pe Mântuitorul pe Golgota de l-au răstignit, atunci s-a dus Maica Domnului la el  să vadă chinurile la care l-au supus. A luat într-un coşuleţ nişte ouă ca să dea paznicilor care-l păzeau. N-a mai apucat să le dea şi le-a pus la rădăcina crucii. Şi, curgând sângele Mântuitorului din rănile de la piroanele din coastă, a curs pe ouă şi s-au făcut unele roşii şi altele încondeiate. Şi Mântuitorul a spus: „Acestea să se facă în amintirea mea…” 

Vineri, când îl scoate pe Mântuitorul şi înconjoară Biserica, ducem ouă roşii şi încondeiate… Este doar una dintre legendele legate de roşitul ouălor, culeasă de la o bătrână. Dar oul este şi un simbol al fecundităţii, al creaţiunii, inspirând, încă din perioada precreştină, regenerarea, renaşterea, viaţa sărbătorită. Sunt popoare, ca cele din America de Sud, dar şi mai aproape, în Italia, Spania, în Provence-Franţa, unde ouăle colorate sunt oferite de Anul Nou, ca simbol al fecundităţii şi al prosperităţii. Aici, la noi, cam pe când florile cireşilor prind a-şi desface parfumul şi primăvara a ne ademeni, Paştele vine cu ouă încondeiate, ornate fie de mâini de meşteri populari, cu firave şi dantelate modele, fie de mâini cu mâneci suflecate, rostogolind  în ceaunul cu vopsea din foi de ceapă, zeci de rotunjoare bune de pus la masa de Paşte…

Tradiţii de Paşte

Poate zi de muncă pentru oamenii mari, dar pentru copiii veniţi din satele Albeşti şi Andrăşeşti, e zi frumoasă, de joc şi de creat, căci au venit la oraş cu învăţătoarea, să încondeieze şi să afle despre simbolurile şi semnificaţiile oului de Paşte, toate spuse de etnografii Muzeului Agriculturii. Fac schimb de obiceiuri, căci părinţii lor or fi prinşi cu munca, dar mai au încă acasă bunici şi bunice care le-au povestit şi care-i trag aproape când încondeiază ouăle sau întorc mielul în cârlig, spre a-l tăia spre bună masă. O  legendă ne face pe toţi atenţi: „A fost odată un om care avea un ou. Omul a încuiat oul într-o ladă şi altul, care ştia, când s-a dus omul de acasă, a mers şi i-a dat drumul. Şi din oul acela s-a făcut Soarele pe cer.” Odată atenţia captată, doamna etnograf Viorica Croitoru Capbun porneşte firul povestirilor despre tradiţiile de Paşte: „În ziua de Paşte, se pune într-un blid apă, un ou roşu, o monedă de argint şi un ou alb. Cu apă se spală pe faţă toţi ai casei să fie rumeni şi sănătoşi peste an. Tot în ziua de Paşte, toţi copiii şi toţi oamenii mari trebuie să aibă în buzunare sau în sân un ou. Când copilul se împărtăşeşte, cu oul în sân, acel ou îl pune mamă-sa în boabele de sămânţă de porumb ca să răsară toate şi să rodească, la mijloc ca să se poată lega, şi apoi, se atârnă în cui în casă şi la 40 de zile sau la celălalt Paşte, se sparge. Dacă în acest timp, nu se strică, e semn că cel ce l-a păstrat este norocos.

Se spune, tot aşa, că e bine ca ouăle pe care le mănânci în ziua de Paşte, să fie nesărate, altfel ţi se vor roşi mâinile. În ziua de Paşte, să nu arunci ghiocele ouălor roşii afară, pentru că-ţi arunci norocul. Celor ce mor sau sunt înmormântaţi în zilele Paştelor, li se pune în mâna dreaptă un ou roşu ca semn că au răposat în zilele Învierii. Arătându-l dracilor de la vamă, aceştia, văzând oul roşu, îl lasă de trece, nesupărat, oricât de multe păcate ar fi făcut.”

Tot doamna etnograf  ne mai spune şi că „ouă roşii nu se mănâncă în ziua de Paşte, până ce nu s-a împărţit pomana morţilor. Altfel, pomana nu e primită. Şi e bine ca în ziua de Paşte, după ce te-ai împărtăşit, sau ai luat Paşte, să mănânci întâi ou roşu, apoi iei alte mâncăruri.

Primul ou roşu, vopsit în Joia Mare, se păstrează la icoană până la celălalt an.

Tot aşa, să aflaţi că: „În Joia Mare, se duc 12 ouă roşii, într-un şervet, la biserică, seara la denie, şi se lasă acolo până în Ziua de Paşti. În urmă, se îngroapă câte un ou din acelea la hotarele moşiei, spre a fi ferite de piatră.”

Obiceiuri sunt păstrate şi atunci când vine vorba de ciocnitul ouălor:

„Dacă spargi oul, e semn bun, vei fi voinic peste tot anul, dacă ţi l-a spart, e semn rău, vei fi bolnav”. În unele părţi se ciocneşte din Ziua de Paşte până Marţi, până la Mătăcău, cum se spune în Banat. În unele părţi, până la Ispas. Prin Bucovina, este credinţa că trebuie să ciocneşti ca să nu te rătăceşti în pădure. Când ai ciocnit, dacă te rătăceşti, te găsesc oamenii şi te scot. Se ciocnesc, de asemenea, numai ouăle monocrome, roşu sau, mai nou, altfel, dar cele încondeiate nu se ciocnesc, ele sunt numite „muncite”, şi reprezintă chinurile îndurate de Iisus pe vremea răstignirii.  Când încep a mânca de Paşte, încep întâi cu oul şi ciocnesc mai întâi bărbatul cu femeia, apoi părinţii cu copiii, zicând la ciocnire „Hristos a înviat!”, „Adevărat a înviat!”. Tot cum se spune că cei ce ciocnesc ouă roşii, în ziua de Paşte, se vor întâlni pe lumea cealaltă. Sunt sate în care se ciocneşte în toate duminicile, până la Ispas, şi fiecare sătean ţine, ca o cinste mare, să aib ouă roşii pe masă sau la fereastră, în casa sa.

Simboluri şi motive ale Paştelui

Simbolurile şi motivele întâlnite pe ouăle încondeiate în zona Bărăganului sunt: morişca, salba, grebla, coada curcanului, luna, steaua, mănăstirea, prescura, Crucea Mielului, apoi din domeniul plantelor: ghiocei, grâu, vâsc, mărăcine, mure, viţa de vie, magheranul. Din bogăţia de motive le regăsim şi pe cele ale obiectelor uzuale la sat: nai, pălărie, piepteni, roata morii, secera, scara, vârtelniţa, pirostriile… În Bărăgan, au fost descoperite motive ca floarea fagului, marginea lacului, rădaşca, fluturele, raţa, cocoşul, dar cele mai întâlnite patru simboluri ale acestei zone, regăsite foarte des sunt cârligul ciobanului, colţul porcului, fierul plugului şi şarpele casei.

Despre acesta din urmă, de exemplu, stă scris chiar, încondeiat pe un ou: „Orice casă are un şarpe, e blând şi nu muşcă, trăieşte în peretele casei. Să nu-l omori, când îl vezi, că nu e bine.”

Pe lângă ouă din zona Bărăganului, în expoziţia-atelier organizată în toate zilele Săptămânii Mari, puteţi vedea şi ouă încondeiate în Bucovina, cu modele bogate, cu simboluri agrare, dar şi religioase, toate lucrate „cu ceară în relief, fără ca aceasta să se înlăture. Ceara este uşor înegrită cu tăciune, iar mărgeluţele colorate pe care le vedeţi, sunt tot din ceară, făcute prin dublă sau triplă punctare, pentru a fi scoase în evidenţă. Sunt de o varietate şi de o gingăşie şi un rafinament deosebit…”, spune doamna etnograf, bucuroasă să le aibă în colecţia muzeului.

Oul potcovit

Un alt obicei, foarte interesant, şi despre care poate, asemeni mie, nu auziserăţi înainte, este oul potcovit. „Făceam ouă roşii, cu vărgi galbene, cu vopsea de căruţă. Potcoavele rotunde. Găuream oul, cu o sulă groasă, şi pe urmă, băteam cuiele. Le ţineam de frumuseţe şi le puneam pe masă, fiecare la cortul lui. În ziua de Paşte, fiecare punea pe masă la cortu’ lui şi chema pe ceilalţi de mâncau, mergeau apoi la altul şi la altul, până terminau. Mâncau, jucau. Fiecare avea pe masă ou potcovit”, este istorisirea culeasă de la Dumitru Stănescu, potcovar din satul Andrăşeşti.

Iată că pentru ziua de Paşte, meşterii fierari sau potcovarii, făceau, ca probă a măiestriei şi priceperii lor, ouă potcovite, cu care mergeau din casă în casă şi făceau urări de sănătate şi de belşug, fiind răsplătiţi cu diverse daruri, bani, făină, ouă sau brânză, din ce aveau pe acasă.

Cu aşa bogăţie, de tradiţii vechi, Paştele pare acum o nostalgie printre galantarele luate cu asalt, pe fugă, cam în Vinerea Mare. Un cozonac îmbietor şi bătut bine în copaie, lăsat apoi să crească dolofan, o pască din aluat de pâine, sau ca-n Bucovina, din aluat dulce, umplut cu risipă bună de brânză dulce, cu ou şi zahăr… Şi mielul rumenit, şi drobul pus şi el şi pe masă dar şi pentru împărţit, de sufletul morţilor, de toate, fiecare casă ar trebui să aibă parte.

Ştim toţi că nu va fi aşa, dar măcar ca exerciţiu al unei vremi mai bune, am să închei cu rânduiala unei zile de Paşte, aşa cum se obişnuia:

„În Noaptea Învierii, o familie sau mai multe din neam, merg să „ia Paşte” sau ” Lumină”. Pasca sfinţită, pe care o mănâncă după ce ia Lumina, va fi fost făcută la Biserică sau la brutăria satului, din făină strânsă de la toată lumea. Femeile de duc la chindie, după ce soarele începe să apună, duc ouă la Biserică… Şi noaptea după ce preotul iese cu Lumina şi o împarte tuturor credincioşilor, aceştia primesc şi pasca binecuvântată şi apoi gustă şi din vin şi ouă roşii, care sunt trupul şi sângele lui Iisus. Şi tot la miezul nopţii, este obiceiul ca pentru cei ce au murit fără lumânare, să se dea de pomană câte un cocoş alb, ca să aibă Lumină pe lumea cealaltă.

Oamenii merg acasă, iar dimineaţa, în Duminica Paştelui, când se trezesc, este obiceiul fierului de plug pus pe pragul casei de către cel mai bătrân dintre bărbaţi. Lângă el, aşează, o monedă de argint, un ou roşu şi un ou alb, şi un peştişor. Ca toţi ai casei să fie, curaţi ca argintul, cu obrazul frumos şi alb, şi sănătos şi rumen ca oul roşu şi spinteni ca peştişorul.

Apoi se împarte de sufletul morţilor, şi apoi toţi ai casei, împreună cu invitaţii se aşează la masa de prânz, cu ciorbă, cu drob, cu miel, cu cozonac. Se făcea şi horă, copiii se dădeau în comedie, (roata de bâlci), şi oamenii se veseleau…” 

Madalina Furis

Lăsați un mesaj

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.