Altfel de… “vorbe din bătrâni”

0

Uneori, sunt plictisitori… Ceea ce pot povesti ei are mereu legătură cu viaţa lor şi ce au învăţat în 60-70 de ani. Ne povestesc cum au plecat mulţi pe vremea “foametei” de prin 40-50, majoritatea cu hainele de pe ei…
Au muncit ca nişte sclavi, au câte un apartament sau măcar o căsuţă, au crescut copii şi nepoti… Mulţi nu s-au “instruit” prea mult, pentru că şcoala pe vremea aceea era un lux pentru cineva care trebuia să iasă din foamete…
Dar ei… Ei au învăţat clar valoarea banului şi a muncii pe brânci… Şi, totuşi, sunt batjocoriţi în fel şi fel de chipuri şi de fel şi fel de oameni…
Deh, nuanţe…
Poveştile lor… Vorbele lor, însă, sunt mai reci decât iarna…
Uneori, nimic nu mă înduioşează mai mult decât imaginea unor bătrânei, soţ şi soţie, care se ţin de mână, plimbându-se prin parc sau tachinându-se nostim…
Ideea de iubire care depăşeşte bariera timpului şi care învinge totul, iubirea aceea totală şi necondiţionată mă tulbură…
Totodată, nimic nu mă revoltă mai mult decât ideea că, după o viaţă de muncă, oamenii se zbat pentru supravieţuire şi mor la cozile pentru medicamente compensate…
Şi, totuşi, clasa politică are şi ea bătrânii ei… Mulţi dintre ei nu sunt decât nişte mumii ambulante care, sub pretextul unei înţelepciuni îndoielnice, se erijează în mari conducători…
Cel puţin aceasta este concluzia care se poate trage după o “rundă de discuţii” cu câţiva bătrânei… Discuţii despre ale lor… Şi, inevitabil, pentru că tot suntem în “perioadă” electorală, despre politică, politicieni şi, evident, ale lor… Prostiile lor…
-Domnule, dragă, noi suntem folositori doar acum, în campania electorală, ca să aibă unul şi altul ce să zică în program…, îşi face curaj d-l Mihai.
Nu intervin, citesc în ochii lui că îşi caută cuvintele, deşi ar putea să reverse un potop de năduf peste clasa guvernantă…
-Adevărul e că pensionarii din România nu trăiesc deloc bine… Dar despre asta nu se scrie destul… Am ajuns să ne călcăm în picioare la farmacii, pentru medicamente şi la bănci, pentru pensiile noastre amărâte… Banii sunt puţini şi toate sunt scumpe…
Privirile încep să caute, vocea devine şoaptă…
-Pe noi nu ne mai ajută nimeni, pentru că nu ne mai vede nimeni…
Merg mai departe întrebându-mă care este vina lor, în afara faptului că timpul trece peste ei… Ceva mai încolo, îl întâlnesc pe d-l Traian… (ce nume impunător)…
-Alegerile astea nu o să ne aducă nimic bun… Întotdeauna a fost aşa… A mers din rău în mai rău… Ne-au minţit întruna… Au crescut pensiile cu câţiva lei acolo, dar au scumpit tot! Şi e mai rău… Pentru că ştiam cum să ne drămuim banii, dar cu scumpirile astea ne e şi frică să mai ieşim din casă… Îşi bat joc de noi! Ăştia de-s la putere ar trebui să vină să trăiască în casele noastre, să vadă pe pielea lor cât de greu e şi ce înseamnă să mănânci pâine cu untură şi delikat… Ăia dintre noi de au copii o mai duc cât de cât, că mai primesc o pâine de la băiat, un medicament de la fată… Dar ăia care sunt singuri… Nu aşteaptă decât moartea ca o sărbătoare…
Mă ridic şi, împleticit în gânduri, încerc să îmi găsesc doza de curaj necesară să pot merge mai departe şi să privesc în ochi alte persoane de vârsta a treia…
Pe o băncuţă, un moşuleţ trage amar din ţigară… Cer un foc şi, totodată, voie să mă aşez lângă… Am fumat două ţigări lângă d-l Petre… Era şi normal…
-Noi suntem proştii, nu ăia de sus… De ce?! Păi, cine îi votează?! Nu noi?! Dar nu putem să nu mergem la vot… Nu mai avem decât speranţa că, poate, o fi mai bine cândva… Dar ei… Ei sunt deştepţi… Ne folosesc, trăiesc, fac bani pe spinarea noastră… În alte ţări, bătrânii o duc mai bine… Noi murim de foame, de frig… Pentru că facem economii… E mai uşor la bani dacă mai pui o haină pe tine, în loc să dai drumul la căldură… Dacă mai pui o haină pe tine, te gândeşti că, mâine, poţi să cumperi o pâine şi 5 ouă, dar dacă dai căldură, mâine mănânci răbdări prăjite… Noi ne-am obişnuit să strângem din dinţi, pentru că nu mai avem mult de trăit… Oricum, Dumnezeu o să aibă grijă de toţi şi ălora de le-a fost cald o viaţă întreagă o să le fie frig pe lumea aialaltă…
Dau să mă ridic… Dar ceva mă opreşte… Mă uit în ochii lui… Sunt atât de clari, dar, totodată, atât de reci, încât mă înfioară… Mă depărtez…
-Tu ai noroc…Eşti tânăr… Poate o să îţi fie bine… Dar să nu uiţi niciodată de cei care suferă…
Aprind o ţigară, merg fără să ştiu unde mă duc picioarele şi, la un moment dat, mă trezesc că, lângă mine, se agită un bătrânel… Nu am reţinut decât ultimele lui cuvinte… Cred că, oricum, mi-au fost de ajuns…
-Dacă vreodată o să ne mărească ăştia pensiile aşa cum trebuie, fără să scumpească tot, noi nu o să ştim ce să facem cu banii… Ne-am obişnuit să o ducem de azi pe mâine, iar hârtiile nu au nici o valoare… Blestemaţi să fie cu toţii, ai dracu’ nesimţiţi!

Nu m-am putut abţine să nu mă smulg din lumea asta crudă… Nu am avut puterea să mai scot un cuvânt… Aparatul de fotografiat, însă, mi-a fost de ajutor… Nu doar cuvintele sunt grăitoare…
Aceşti bătrâni trăiesc o tragedie. Au spiritul încă plin de viaţă, dar îşi văd trupul murind câte puţin în fiecare zi… Au amintiri clare despre tinereţea lor, despre puterea lor de odinioară. Acum aşteaptă resemnaţi…

P.S. Ţin să precizez că bătrânii şi-au dorit să rămână “pe jumătate anonimi” şi, tocmai de aceea, în acest material numele de familie ale celor cu care am stat de vorbă lipsesc… Le-am înţeles doleanţa…

Cristi ŞUCA

Lăsați un mesaj

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.