America pentru copii – Kaitlin Reiss, predă la Şcoala nr. 2 „Sf. Andrei”

2

„Înainte să ieşiţi, scrieţi fiecare pe câte un bileţel, ce o să faceţi bun astăzi”, le spune Kaitlin, într-o americană desăvârşită, celor peste 20 de copii cărora le predă. E profa lor de engleză, iar copiii, în mai puţin de două minute strâng pe catedră bileţele cu gânduri bune, în altă limbă, bucuroşi că cineva i-a pus să le exprime. „We will smile”(vom zâmbi), stă scris pe multe dintre ele, alături de „voi saluta un copil necunoscut”, „voi oferi ceva de mâncare”, „voi deschide cuiva o uşă”, „voi deschide un centru de animale”, sau candidul „voi da un părinte unui prieten”. Gânduri de copii, cărora ea nu le spune „nu se poate”, ci dimpotrivă, „orice se poate”, aşa cum a învăţat acasă, în sudul Californiei.

„A fost unul dintre momentele când inima îţi bate mai tare.”

Prin ferestrele deschise ale şcolii, ies şi se desfac în aer, sunete vesele de copii ademeniţi de vară. Înăuntru, aşezate cuminţi la o mică masă, două fetiţe ce nu par mai mari de clasa a V-a, notează în caietul „de serviciu”, numele celor care vin cu treabă în şcoală. Le intru în joc, căci chiar de-i treabă serioasă, aşa micuţe, cu scrisul lor şi cu ochii mari privind a întrebare, mă fac să zâmbesc. „Pe doamna de engleză, pe Kaitlin o caut. Ştiţi unde e?”, le întreb. „Cred că în cancelarie. Vă duc eu”, îmi spune politicoasă una dintre ele, punându-şi deoparte pătrăţelul de ciocolată pe care îl mânca.

„ E tare drăguţă, îmi spune când o întreb despre Kaitlin, ştie foarte multe jocuri… Aici e cancelaria”. Şi fuge înapoi la măsuţa ei de pe hol.

Kaitlin era înăuntru, o tânără frumoasă, cu o mie de hârtii în jur, lucrări de control ale copiilor. Lângă ele, stă aşezată o geantă în cute moi, din in, albastră, prinsă cu un mic elefant de fildeş.

„Am primit-o de la o prietenă thailandeză, mai demult…” O găsesc entuziastă, zâmbeşte tot timpul şi se învoieşte să mă ia cu ea într-o clasă la care predă în paralel cu încă 4 profesoare românce, colegele ei.

Cum din California până în Slobozia e un drum lung, de care s-au prins multe amintiri, Kaitlin ne-a spus câteva. Până să se sune de intrare, mai avem timp.

„M-am născut în sudul Californiei, familia mea e acolo, doi părinţi, două surori şi doi căţei”, începe zâmbind. Vorbesc pe Skype cu ei, dar sâmbătă a fost o zi specială, noi sărbătorim Ziua Mamei pe 7 mai, şi i-am văzut pe toţi strânşi acasă, m-am emoţionat un pic, mi-e dor de ei… Dar vorbim des, şi ei şi eu învăţăm despre România, în acelaşi timp. Descopăr câte ceva în fiecare zi, şi le spun şi lor ce-am mai descoperit. Sunt voluntar al „Peacecorps”, poate cu asta trebuia să încep, şi după ce am terminat colegiul, nu am fost sigură că vreau să predau engleza, aşa că un an am făcut voluntariat pentru copiii cu dezabilităţi. În America, copiii cu astfel de probleme, nu sunt izolaţi, sunt integraţi în clasele cu copii normali, doar că au parte de mai multă grijă, de un voluntar pentru fiecare copil. Asta am făcut şi eu.”

Apoi, anul trecut a hotărât să treacă oceanul, spre o Europă despre care nu ştia prea multe şi spre o Europă de Est despre care nu ştia nimic. Spune:

„Cândva în mai, anul trecut, am primit un plic, acasă, cu locul unde voi merge să predau engleza. L-am văzut în cutia poştală şi a fost unul dintre momentele când inima îţi bate mai tare. Nu ştiam unde m-au repartizat. L-am deschis şi scria România. Părinţii mei au fost îngrijoraţi, urma să lipsesc 2 ani de acasă şi să merg într-un loc despre care nu ştiam nici unul, nimic. Dar absolut nimic. Şi într-o săptămână trebuia să plec”, povesteşte retrăind un pic din senzaţia inconfundabilă a plecării spre locuri noi, necunoscute.

În România a ajuns împreună cu alţi 40 de voluntari ai „Peacecorps”. Au stat 10 săptămâni în Ploieşti, „with gazda”, spune condimentând cuvintele americane cu unul românesc, căci mai ţine minte cuvântul „gazdă”.  Îşi aduce aminte amuzată: „În primele zile, în prima zi, nici eu, nici gazda nu vorbeam un cuvânt al celuilalt. Eram nişte mimi caraghioşi. Când îmi era foame, îmi frecam stomacul în sens circular, când mi-era somn, puneam mâinile sub cap, ca să înţeleagă ce vreau.”

Din Ploieşti, au mers în două sate din judeţul Olt, în şcoli unde au predat engleza, amintiri pe care le poartă cu drag, pentru că acei copii nu mai întâlniseră niciodată străini.

„Din Olt, am venit aici, la Slobozia. Am ajuns într-o noapte, au venit să mă ia cu maşina, dna. Carmen Mocioniu, una dintre colegele mele, şi ea profesoară de engleză, şi soţul acesteia.”

În oraş, şi-a făcut prieteni, iar apartamentul ei, dintr-un bloc de pe lângă Spitalul Judeţean, nu e niciodată gol.

„Am o prietenă, Monica, cu care mai alerg seara, pe stadion. De la ea învăţ şi româneşte. Uneori, ne propunem să vorbim doar în româneşte şi sfârşim prin a ne prăpădi de râs. Aveţi o limbă foarte grea, înţeleg câte ceva, dar de vorbit e mai greu. Între timp, am aflat puţin despre istoria voastră, despre Ceauşescu, gazdele mele îmi povesteau, apoi toţi tinerii pe care îi întâlnesc şi care sunt foarte curioşi de acest schimb dintre cultura americană şi cea românească.”

Ore la Şcoala nr.2 „Sf. Andrei”, are câte 5, în zi de luni, marţi şi miercuri. În afara lor, face voluntariat pentru copiii doamnei Noreen O’Gorman, englezoaica venită din Londra să aibă grijă, aici, în Ialomiţa, de bolnavii infestaţi cu HIV.

Iar lor, adaugă orele pregătitoare de engleză, meditaţii fără bani, pentru tinerii până în 18 ani. De curând a mers la Liceul „M.Viteazul”, unde liceenii, mai mari şi mai copţi la minte, au putut avea cu Kaitlin un schimb bun de ţinut minte: „Au fost foarte curioşi, m-au întrebat de sistemul american, despre cum e şcoala la noi. De exemplu, noi nu avem dirigintă, e prima dată când întâlnesc aşa ceva. La noi, profesorul are clasa lui, şi elevii sunt cei care vin la el. În plus, copiii nu sunt colegi între ei atât de mult timp, au cursuri şi opţiuni diferite. E un sistem ce pune accentul pe individual, dacă pot spune aşa.”

„Îmi place Maria Tănase. Are o voce minunată.”

Aşa e la ei, dar ce-i place la noi? Îmi spune cu acelaşi entuziasm: „Îmi place Maria Tănase, are o voce minunată. Nu înţeleg toate cuvintele, dar vocea ei e suficientă. Trece orice graniţă. „Ciuleandra” îmi place foarte mult.

Şi apoi, o altă descoperire, care prin alăturarea româno-americană, a creat un comic de limbaj, spre deliciul tuturor. Despre mâncarea românească a spus, plină de candoare: „Oh, ciorba is awesome!!” (Oh, ciorba este extraordinară!!)

Ne-am mai fi lungit la poveşti culinare, dar s-a sunat şi trebuie să mergem la a VI-a A, ultima clasă, pe dreapta, cum treci holul cel lung de la etajul întâi.

Pe hol, copiii aleargă pe lângă Kaitlin, o salută, aproape că ar lua-o de mână, dacă nu le-ar fi ruşine de cealaltă doamnă profesoară de engleză, care o însoţeşte.

Clasa, luminoasă şi colorată, în după-amiaza de mai. Începe ora de engleză, copiii salută, de lângă scaunele ce par uriaşe lângă ei. Se aşează şi ora poate începe. 50 de minute în care se exprimă diferit, căci Kaitlin îi face să vorbească doar în engleză.

Pentru că înainte de ora ei, s-a nimerit să aibă teza la mate şi sunt obosiţi, tânăra profesoară încearcă să le capteze atenţia altfel. Astăzi citesc un articol dintr-un ziar irlandez. Pe rând, câte un fragment. Un copil desemnează pe următorul la rând, la buchisit englezeşte.

Modul de predare al americancei se bazează pe scoaterea copiilor în evidenţă. Ce cred ei, cum ar fi spus ei, cum ar fi făcut ei.

„Ea îi împinge la dialog” 

În timp ce în prim-plan, copiii citesc atenţi, în gând, textul, doamna Olivia Despa, profesoara de engleză, aflată cu mine, în ultima bancă, îmi şopteşte: „E foarte bine că am reuşit să o aducem, copiii au o şansă mare de a învăţa engleza de la ea. E deschisă, îi face mai atenţi, îi încurajează pe cei care învaţă mai greu, şi mai ales, îi face să vorbească. Copiii erau obişnuiţi mai mult să scrie, iar ea îi împinge la dialog. Ne-a ajutat şi când am fost la Festivalul Shakespeare, unde am luat premiul întâi, cu «Sonete». Ne bucurăm că o avem şi sper să rămână până la anul aici.”

Înapoi, la copii, aceştia tocmai au terminat de citit articolul din ziarul IrishTimes, în care-i vorba despre un tânăr de 18 ani care a mers în China şi a cumpărat o fabrică de haine. În 5 minute, copiii învaţă ce înseamnă cuvântul „antreprenor”, după ce-l vor fi pronunţat în cor, de câteva ori, fiind un cuvânt greu pentru ei. Află şi despre Bill Gates. Apoi, Kaitlin le explică despre exploatarea muncitorilor în fabricile din India şi China, unde, pe câţiva cenţi, oamenii muncesc pe rupte. Şi totul culminează cu destăinuirea că ea l-a cunoscut pe Cameron Stewart, tânărul despre care se vorbeşte în articol, şi că acesta scrie pe etichetele din interiorul hainelor pe care le fabrică, cuvinte care te îndeamnă vesel la fapte bune: „îmbrăţişează pe cineva!”, „sună-ţi mama azi”, sau „dă-i cuiva 5 dolari”. Copiii sunt fascinaţi. Unul dintre ei, mai ales, un libanez, Khalil Alain, un copil deştept, ce vorbeşte bine engleza şi o caută pe doamna peste tot prin clasă, cu ochii lui mari şi frumoşi.

Kaitlin e vorbitorul nativ de engleză, bate de departe orice casetă cu înregistrări. Cu toţi am învăţat engleza aşa, dar copiii aceştia au şansa unui profesor „ de acolo” şi sunt cum nu se poate mai recunoscători. Îi oferă feedback-ul de care are nevoie, ca să-şi continue voluntariatul aici.

La  o întrebare a ei, făcută ca un cântecel „who? who? who?” (cine? cine? cine?) să răspundă, mâinile lor micuţe, cu două degete ridicate, ce gâdilă aerul ca nişte fluturi, continuă să-i atragă atenţia prin clasă, fiecare dorind să fie ascultat de către Kaitlin. Poate n-o să credeţi, dar şi după ce s-a sunat pentru pauză, au rămas la locul lor, preocupaţi de tema dată de doamna profesoară venită pe la ei, tocmai din America.

Mădălina FURIŞ

2 comentarii

  1. Interesant… dar si pacat in acelasi timp, cand vedem ce mentalitati au unii, spre deosebire de nervii de care dam dovada noi zilnic… Poate zambetul e calea.

Lăsați un mesaj

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.