Dicţionar român de furat în Madrid – „Cum se zice la muncă, în spaniolă?”

0

Autocarul întârzie să plece. De o oră şoferii se ceartă cu câţiva, încă indecişi, pasageri. Să-i ia sau să nu-i ia în Spania, fără bilet. Aceasta este întrebarea. Soarta şi-un telefon au hotărât. Îi ia pe toţi 9, iar la final, când vor coborî pe pământ nou, telefonul se va transforma într-un om şi le va plăti biletele.

Drumul spre Europa lor

În autocar, sunt cam 80 de persoane, conduse, la propriu, de către 3 şoferi. Şoferii de curse internaţionale sunt, cu siguranţă, o specie aparte. Ei sunt stăpâni 3 zile peste bagajele tale la care nu ai acces, peste urechile tale pe care le umplu cu manele date atât de tare încât te ustură timpanele la coborâre, peste pauzele din benzinăriile Europei, peste hoţii din staţiile de oprire, români din Italia şi Spania, despre care nu-ţi spun nimic, deşi îi cunosc, şi peste şpaga pentru grănicerii români şi unguri, singurul prag de netrecut către civilizaţie. La dus, când românii aveau prin genţi doar nimicuri, cu greu au strâns 60 de euro. Le ardeau buzele să te întrebe tu de ce nu dai, dar ştiu şi ei că nu au voie, şi atunci se mulţumesc să-ţi arunce o privire care numai gând bun nu înseamnă. Sunt nemulţumiţi, au spus că nu merge sub 100, şi că „asta e, o să controleze bagajele, luaţi-vă banii înapoi.”

Mai mult amar decât ironic, cu 200 de metri înainte de graniţă, aceiaşi şoferi s-au răzgândit, şi cei 60 de euro erau buni, de fapt, şi oamenii s-au pornit să-i strângă într-o pungă, printre scaune. Şi buni trecuţi am fost şi noi, spre nişte ţări despre care cei mai mulţi români cred doar că sunt mici Românii. Aşa, ca la ei acasă, unde mergi cu şosete în papuci de plastic, şi mănânci salam direct pe bordură, şi-i arunci coaja şi restul chiar în faţa austriacului sau italianului sau francezului care exasperat murmură ceva, dar n-ai cum să înţelegi, că doar n-o să-i ştii limba. S-o înveţe ei pe-a ta, „… gura mamii lor.”, cum, cu năduf, spunea un bărbat la vreo 50 de ani, ce tocmai îşi dezmorţea picioarele într-o fântână a unui restaurant franţuzesc, vecin cu benzinăria la care autocarul oprise.

Şi tot domnul, flancat de încă două femei şi un tip mai tânăr, a întrebat pe cineva din autocar, cu puţin înainte să intrăm în Madrid şi ei să coboare: „Da’ la muncă cum se zice în spaniolă? Că o trebui să ştiu… zi-ne şi nouă, frate.”

Plaza del Sol sau Piaţa Română

Oamenii nu sunt nici cifre din statistici, nici buni de pus „în general”. Cu din ce în ce mai rare excepţii, cu toţi avem printre rude şi prieteni „plecaţi afară”. Sau suntem chiar noi cei care am plecat şi ne-am întors sau am plecat şi am rămas. Aşa că am să vă prezint doar câţiva dintre românii din Spania. Şi fiecare după felul lui şi după deschiderea faţă de ce e în jur. Procesul integrării lor e unul dintre cel mai complicat iar ei, la rândul lor, sunt o mică parte dintre „estrajeri”(emigranţii) Spaniei. În Madrid, comunitatea românească este într-adevăr, cea mai numeroasă, cu peste 560.000 de români înregistraţi, iar în întreaga ţară ocupă locul 3, după marocani şi ecuatorieni. Datele acestea sunt înregistrate la Serviciul Naţional de Emigraţie, dar şi la Centrul Hispano-Român. Trebuie spus că în Madrid, sunt două astfel de centre de consiliere pentru români. Cel la care am mers eu, se află în  cartierul San Fernando del Henares – Coslada, un fel de orăşel mai mic, aparţinând Comunităţii Madrid, aflat la periferia Capitalei. Aici, populaţia majoritară este cea română. Magazinele anunţă „carne de mici” în geam, iar stâlpii străzilor sunt plini cu anunţuri oferind camere de închiriat. 200 de euro pe cameră merge în zona aceasta, iar utilităţile mai sunt şi ele cam până în maxim 50 de euro. Cablul tv cu programe româneşti face diferenţa între ofertele de chirie. În general, sunt români ce caută alţi români pentru a împărţi apartamentul. E un „mic orăşel de muncitori şi ciorditori români”, după cum mi-l descria Mihai Zugravu, un tânăr de 27 de ani, din Cisnădie, venit în urmă cu 3 ani în Spania. Locul acesta e cunoscut în toată Spania pentru numărul mare de români. Sunt atât de mulţi încât au şi consilieri la Primărie. Nu au fost de găsit, dar nu era nici o surpriză, locuitorii Cosladei  oricum nu mai sunt interesaţi de politică.

„Îi plăteşte Primăria, iar ei se fac că muncesc, cum se zice… pentru că aşa, de ochii lumii, trebuie şi noi să fim reprezentaţi… Mai acum câteva săptămâni a venit şi Petre Roman, chiar aci, unde stăm noi, în piaţă… că era candidat la europarlamentare sau aşa ceva. Am făcut mişto de el. Aici nu mai au nici o putere… Aici, orice ai face, spaniolii ne zic «rumeni de puta» şi gata, au terminat povestea… Da, cu unii au dreptate, că ce e la noi în Coslada, să te ferească Dumnezeu… Toţi hoţii şi peştii şi putorile, aici s-au adunat… Au venit de prin Zaragoza, de prin Barcelona… de unde erau ei duşi, s-au strâns toţi aici, să fie uniţi… Îţi e şi frică să vorbeşti în româneşte din cauza lor. Mult rău au făcut românii, vă spun… Nu ştiu cum, dar noi ăştiălalţi, din cauza lor tragem, şi nu te crede nimeni dacă spui că tu nu faci prostii şi îţi vezi de treabă. Trebuie să treacă ani, ca să prindă încredere în tine”, spune Mihai Crişan, un alt român pe care l-am găsit în Piaza del Sol.

Poate Primăria nu e un loc prea vizitat de către români, dar Piaza del Sol este mai mult decât vizitată. Lângă un părculeţ cochet, se întind mese la terase româneşti. Piaza del Sol e anunţată a fi pe aproape încă de la două străzi depărtare, de unde se întind pe jos ambalaje de produse româneşti, vândute la magazinele spaniolilor care au înţeles să profite şi ei un pic, de vecinătatea un pic mai barbarilor concitadini.

Văd un tip cu ceafa groasă, intuiesc că e român, şi-l întreb ce e cu piaţa asta, de ce se întâlnesc aici, ca să am un punct de a-l porni la vorbă. Andrei şi atât, îl cheamă.

„Acu’ 10 ani, de fapt, de când n-aveau românii voie să muncească legal, se strângeau aici în piaţă şi veneau spaniolii, şi îi luau dimineaţa, cu ziua, să muncească… A doua zi lua pe altu’şi tot aşa… Şi uite, vezi, apartamentele astea de pe aici, sunt închiriate de românce, la produs… şi ce să-ţi mai spun… că eu sunt de 6 ani aci…”

Îl întreb ce munceşte. Îmi zâmbeşte ironic:

„Da’ eu n-am muncit o zi de când am venit aici… Din ce trăiesc? Nu doar că trăiesc eu, dar trăieşte şi neamul meu… din furat şi din fete la produs… cerşetori nu mai am, că e bătaie de cap şi lua ăia banii…”

Mă uit un pic uimită că recunoaşte aşa senin, şi se pare că nici măcar nu e singurul. Andrei, dacă aşa l-o fi chemând, pleacă împreună cu un alt tip, atunci când acesta iese dintr-o sală de jocuri de noroc. N-am apucat să-i fac o fotografie înainte. Îmi schimb strategia.

Fac o fotografie înainte să vorbesc cu ei. Pot fi oricând doar o turistă. Aşa nu risc să-i pierd pe rând.

Totul e românesc în jur, mesele terasei sunt pline de bărbaţi, dintre cei mai tineri dar şi de vârstă mijlocie. Doar o copilă e strecurată printre ei, fiica unuia dintre cei ieşiţi la bere, ce-i cere bani tatălui ei pentru o îngheţată. Copiii românilor din oraş, sunt în vacanţă.

Şcoala s-a terminat, şi îşi caută câte ceva de făcut, în caz că nu merg în ţară, la bunici.

La una dintre mese, găsesc doi români care au ridicat halbele când i-am fotografiat. Semn că vor să vorbescă dacă sunt întrebaţi.

Au 39 şi 43 de ani, unu-i din Alexandria, unu-i din Braşov, s-au cunoscut pe şantier, au rămas prieteni şi au rămas şi şomeri. Doar că statul spaniol îi oblojeşte bine pe cei rămaşi fără slujbă.

„Dacă ai un an muncit, cu acte, primeşti 6 luni de şomaj. Iar aici, nu e ca la noi. Primeşti minim 800 de euro pe lună, şi în funcţie de ce ai lucrat şi ai fost încadrat poţi primi şi 1000…, iar dacă ai doi copii, cum am eu, primesc 1300 de euro pe lună… E, domnişoară… aici e viaţă adevărată. Nimeni nu-şi bate joc de tine. Te ajută… Au grijă. Păi, dacă se ia cineva de tine, 10 maşini de poliţie vin odată…”

Îi întreb despre muncă, inevitabil subiect:

„E mai puţin acum. Ca bărbat găseşti greu, trebuie să ai cunoştinţe, să te recomande. Aici nu merge cu pile, dar e un fel de reţea, că dacă nu cunoşti pe nimeni, nu găseşti… Şi s-au învăţat spaniolii să profite de criză, şi să nu mai plătească orele suplimentare. Şi aşa am dus-o mult în construcţii, amândoi, dar acum, că eu am 8 ani de când sunt aici şi ăsta are 7…, nu mai merge la noi… Avem acte, am cotizat la stat… stăm în şomaj şi mai bine bem o bere, două, decât să-şi bată joc. Când om găsi mai bine, mergem… că nu de muncă ne e frică.”

Marian Ghiţan şi Viorel Alexe, cei doi bărbaţi, au chef de vorbă, căci între ei se ştiu, dar cum vine cineva nou, cum trebuie să afle ce şi cum. Dar tot eu îi întreb. De această dată, dacă mai merg prin ţară, dacă mai ştiu cine-i prim-ministru şi mai ales dacă îi interesează, dacă au prieteni spanioli sau doar români… Sunt întrebări mai multe şi românii de la mesele celelalte încep să arunce şi ei răspunsuri, pentru că ascultaseră de la început ce vorbeam. Şi-n acest timp, mi-a atras atenţia un băiat ce roşea de fiecare dată când vreunul de la mese râdea de el şi-l înghiontea cu „bă”.

Sacoşa magică pentru furat

Marius Popa a venit din Suceava cu 3 ani în urmă. Spune că un an a muncit ce găsea, o zi, două pe săptămână, şi câţiva băieţi români i-au propus să vină cu ei la furat. Ei să fure şi el să scoată sacoşa din magazin. Făceau jumate-jumate. Până când alarma s-a declanşat şi a primit un an şi jumătate de închisoare pentru furt. Ceilalţi români au scăpat, spune el, pentru că au dat bani drept şpagă.

„Aici se întâmplă lucruri mult mai grave şi mai rele decât în România. Şi ei au poliţişti corupţi, altfel cum ar exista atâtea reţele de prostituţie şi de droguri? Şi banii pe care lucrează ei sunt de sute de mii de euro. Astea sunt găinării, ce fură mulţi… Păi, dacă furi până în 300 de euro, nici nu cheamă poliţia, dacă te prind şi le laşi marfa. Aşa e cu mâncarea. Nu ştiu ce v-au spus românii ăştia de aici din Piaţă, dar vă spun eu, că umblu în toată Coslada să le vând CD-uri cu manele şi cu filme, şi merg şi la ei în casă. Sunt mulţi care fură un salam şi stau aşa, pe aici, nu se întorc acasă, că nu au ce face acolo. Dar de muncă e tot mai greu de găsit… şi atunci îşi încearcă norocul. Un parfum e în magazin 60-70 de euro, ei îl dă cu 25-30… Aici, lumea fură cu sacoşa îmbrăcată pe dinăuntru în staniol şi foiţă de inox. Barele de protecţie ale parfumurilor, de exemplu, nu se mai activează… Toată lumea fură aşa. Haine şi parfumuri, mai ales.

Iar mâncarea… păi, mâncare iei aşa, la nesimţire. Dacă te prinde, o laşi şi pleci, dacă nu te prinde, norocul tău, ai ce mânca în ziua aia.

Eu nu zic de oamenii care muncesc cinstit…, dar mulţi fac prostii… şi eu am făcut. Nici ce fac acu’ nu e prea bine, că astea sunt piratate, dar trăiesc ca un barosan, că sunt cam singurul din Coslada care vinde CD-uri şi sunt la români aici… O-ho… Lucrez cu un băiat, la el acasă le copiem… şi cer 2 euro pe un CD cu manele şi 3 euro pe un DVD cu filme. Aici, nu ştiu dacă ştiţi, avem două discoteci de români. Şi vin manelişti din România şi au concerte… Merg foarte bine. Eu nu mai fur. Din manele trăiesc.”

Las în urmă Piaza del Sol, în ecoul ei de manele venit de la maşini cu geamurile lăsate, şi merg la metrou, spre centrul Madridului. La un moment dat, pe scaunele din faţa mea, urcă două femei între două vârste, românce. Aud că fug de la un „chalet” la altul. „Chalet” este vila tipic spaniolă, cu două etaje, cu 3 băi şi 5-6 camere de dereticat. Între două staţii, îşi bârfesc stăpânele spaniole că „beau mult astea, fă”, şi îşi povestesc ce a rămas nespus de ieri şi până astăzi. Nu aflu prea multe, trebuie să cobor, aud doar că fiica uneia dintre ele are un prieten spaniol căruia nu-i plac sarmalele şi doamna a trebuit să înveţe să gătească „gazpacho”.

Centrul Madridului e un amestec de fructe şi flori şi de oameni din ţările în care aceste fructe şi flori cresc. Ai putea spune oricum cosmopolitului oraş. Plin de culoare, cu turişti înghesuindu-se în magazinele aflate în plin sezon de reduceri, cu muzee şi terase la fiecare colţ, cu străduţe pe care îngheţata se vinde mai ieftin, dar e la fel de bună, cu umbrare uriaşe trase de pe o clădire vizavi la cealaltă, în formă ingenioasă de zmeu, menite să mai protejeze trecătorii de soarele foarte puternic.

„Românii fură tot”

Foarte mulţi americani şi francezi se plimbau ziua în lung şi-n lat. Şi printre ei, cerşetori români şi ţigănci românce, cu câte 3-4 copii după ele. Copii lor fură şi când nu-i pune nimeni. Am văzut lângă mine, de atâtea ori, cum ascund în palmele lor mici, dulciuri, fără să înţeleagă nimic, decât că sunt bune şi că mama nu-i ceartă, ba-i ascunde cu fusta. O doamnă spaniolă, neştiind că sunt şi eu româncă, mi-a spus să am grijă la aparatul de fotografiat, că „românii fură tot.”

Nu i-am spus că sunt româncă, dar am întrebat-o dacă i s-a întâmplat să fie furată. S-a uitat foarte serioasă la mine şi mi-a spus că era cu soţul ei în sufragerie, iar în bucătărie intraseră români şi furau. Spunea că le-a recunoscut limba, avusese românce înainte care îi făceau menajul şi le ştia vorba. Şi tot ea mi-a spus că le-a fost atât de frică, încât nici nu s-au dus să vadă. Au rămas nemişcaţi.

Românii veniseră să ia mâncare, ştiind că ei sunt acasă, pentru că nu au intrat şi în altă cameră decât în bucătărie. Mi-a spus că s-a mutat din zona aceea a Madridului şi că pentru ea, bine ar fi ca românii să se întoarcă de unde au venit.

Pe strada pricipală, ce porneşte de la Callao, un cerşetor cam pe la 40 de ani, sprijinindu-şi picioarele de bordură, întinde mâna a milă.

Are o monedă de 20 de eurocenţi în palmă, şi doar el ştie câte la fel în buzunar.

Ezit, nici nu ştiu cum o să reacţioneze şi nici nu sunt sigură că e român. Intuiesc, la fel. Poate nici nu e vorba de intuiţie, cât de faptul că ceva din aerul lor degajat cu care fură sau cerşesc, ca şi cum s-ar lăuda, sau ca şi cum nu ar face ceva rău, că „spaniolii au de unde”, te face să ştii dinainte că e şi el român.

E de 11 ani în Spania, spune că a venit din Bistriţa şi mulţi ani a furat în Zaragoza. Îl cheamă  Vasile Ghinea. Îmi arată buletinul, deşi nu i l-am cerut. „A şi expirat de când nu am mai fost în ţară, să ştii…”

De astă iarnă s-a mutat în Madrid şi spune: „nu mai e cum a fost, cum zice povestea… nu mai are lumea, nu mai dă spaniolu’. 10 copiii am acasă, cu ce să-i cresc? Cerşesc şi eu… Dă şi matale ceva, că eşti româncă.”

De cerşit, spune că cerşeşte pentru el, nu pentru alţii, din când în când îşi mai ia şi nevasta. Acum nevasta e în ţară, trebuie să se întoarcă, în curând, cu unul dintre copii. O zi bună spune că îi aduce cam 30-40 euro, dar că nu a mai avut zile bune de mult, că are concurenţă:

„M-au bătut marocanii ăştia… vreo 3, într-o seară. M-au umplut de sânge. Că e teritoriul lor, cică. Mi-au luat şi banii… bine că nu m-au omorât. Unde să te duci, că poliţia pentru noi nu există. Eram nou, doar venisem din Zaragoza. Acum m-am învăţat. Le plătesc şi câte 4-500 de euro pe lună… ce vă zic eu că nu mai merge, nu sunt minciuni… Acum, cât o mai fi. După aia, plecăm în altă ţară.”

Mădălina FURIŞ

Lăsați un mesaj