În satul Fundata, mai trăiesc încă… Deportaţi de comunişti în Inima aspră a Bărăganului

7

În doar două zile, pe 18 şi 19 iunie 1951, aproape 50.000 de basarabeni, bucovineni, macedoneni, bulgari şi germani au fost deportaţi în Bărăgan, sub acuzaţia de a fi „titoişti”. Mii de familii care aveau singura vină de a se fi stabilit, în urmă cu 5 ani, aproape de graniţa cu Iugoslavia lui Tito (cel care a îndrăznit să critice regimul lui Stalin şi să se împotrivească Moscovei şi construirii comunismului), au fost trimise în câmp rău, arid, cu domiciliul obligatoriu, în locuri strategic alese pentru a le îngreuna viaţa…

Oameni şi animale, laolaltă

Fugiţi iniţial din calea războiului şi a ruşilor, refugiaţii au locuit, din ’46, pe o fâşie de teren lungă de aproximativ 60 de kilometri, începând din Dudeştii Vechi, judeţul Timiş şi continuând cu sate din Caraş-Severin şi Mehedinţi.

Aşa cum reiese şi din mărturiile publicate, ale unuia dintre deportaţii în Bărăgan, Valentin Chiţan, din satul Fundata, listele celor dislocaţi în Bărăgan au fost întocmite încă din 1950, de către Organele de Partid, Miliţia şi Securitatea, dar la ora pornirii deportărilor s-au făcut o mulţime de greşeli. Au fost nume care coincideau şi astfel au fost deportaţi unii în locul altora sau în cazul celor cu dare de mână, au fost plătiţi bani grei ca alţii săraci să fie trimişi în locul lor în pustiu. O altă problemă mare a fost cea a vagoanelor de marfă, în care urmau să-şi încarce micile agoniseli. Pentru că ele nu erau nici pe departe suficiente, câte două-trei familii au ajuns să împartă un astfel de spaţiu, numit „bouvagon”. Aşa cum îi spune şi numele, în ele stăteau laolaltă deportaţii şi animalele lor.

Din Banat în Bărăgan, au făcut două săptămâni încheiate, cu apă şi mâncare foarte puţină, trăind teroarea de a fi traşi des pe linii moarte şi supuşi sorţii, incertitudinii sau pur şi simplu chefului Anei Pauker de a-i trimite sau nu în Siberia.

Au scăpat de Siberia, dar au fost aduşi în Bărăgan, fiecare în dreptul unui ţăruş cu număr şi a unei palme de pământ în care să-şi reaşeze rădăcinile retezate din pământurile natale.

Dezrădăcinări

În satul Fundata există o poveste aparte. Întregul sat, rămas singurul ce încă-şi păstrează vechea vatră, e o mărturie a deportărilor. Aici mai sunt încă bătrâni trecuţi de 80 de ani, care mai pot spune ce s-a întâmplat atunci. Ei au cunoscut inima aspră a Bărăganului, cu veri fierbinţi şi secetoase şi cu ierni grele, cu ger năpraznic, muşcând a Siberie.

Am ales câteva poveşti de ale lor, cărora am să le las spaţiu întreg, comentariile părându-mi-se de prisos:

„Termenul de plecare era între 6 şi 24 de ore, de la aflarea veştii deportării. Fiecare familie avea voie să ia câteva haine, lenjerie, cereale, o vacă, un cal, unul sau doi porci… Uneori nu le-au luat nici pe acestea, fiind animale mari şi nemaiavând loc în vagoane. Am lăsat pământ bun, muncit, cu roadele pe câmp, neculese… Am pierdut dreptul de proprietate asupra pământului şi dreptul asupra caselor din Banat. Au fost făcute o mulţime de abuzuri, de furturi, bunurile nu au fost toate înregistrate. Miliţienii şi cei de la partid erau bucuroşi că am fost dislocaţi. Au venit să ne ia ba o bicicletă, ba un radio, mobila din bucătărie şi-au împărţit-o sub ochii noştri…”, îşi începe mărturisirea profesorul Valentin Chiţan, sătean cu studii din Fundata, care a ţinut să şi publice într-o carte amintirile acelor zile.

„Un secretar de partid a luat o maşină plină de fotolii, scrinuri şi biblioteca avocatului Mladin, dislocat. Un director de fabrică de lactate, Benedek, şi-a însuşit un pian şi o sufragerie de nuc, de la deputatul Sandrovici”, mai completează Chiţan.

Cei 50.000 de oameni au fost grupaţi pe categorii etnice, şi trimişi în 18 localităţi din Gospodăriile Agricole de Stat, din regiunile Ialomiţa şi Galaţi. În articolul 171 din Regulamentul Serviciului de Garnizoană şi de Gardă stătea scris: „Santinela este datoare să facă uz de armă fără somaţie.”

Cu număr pe ţăruş…

„Pe o arşiţă mare, în 1951”, povesteşte Ion Ciomârtan, basarabean ridicat din Şandra, „în vagoane de vite am fost aduşi şi debarcaţi în satul Perieţii Noi (Fundata). Să murim de sete noi şi animalele noastre. Am fost aduşi la un număr de ţăruş, 221 era al meu… Nimeni nu avea voie să părăsească satul care era păzit de 5 miliţieni călare şi alţi 12 cu carabine”, mai spune bătrânul care acum s-a mutat din sat în Slobozia.

Pe loc pârlog au fost aduse 435 de familii într-o singură noapte. Pe 18 spre 19 iunie 1951, aceşti oameni au crezut că vor fi duşi în Siberia. Dar pentru ei fusese trasat un sat din Câmpia Bărăganului. Acest loc se chema Fundata, iar un an mai târziu, în 1952, li s-au făcut şi buletine de identitate, stabilindu-li-se aici domiciliul obligatoriu. Pe buletine stăteau scrise, ca un stigmat, două iniţiale: „D.O” . Cel care era „deoist”, adică avea domiciliu obligatoriu, nu se putea deplasa pe o rază mai mare de 10 km, în jurul satului.

„Pentru orice motiv, deportau. Te sculai dimineaţa şi te trezeai deportat. Nu discutau…”

Un alt deportat, de astă dată o doamnă, vorbeşte şi ea despre acele zile. O cheamă Tamara Lututovici, este basarabeancă şi are 84 de ani. Am găsit-o sub aşternut, la căldură. Era mult prea dimineaţă pentru ea, o femeie ajunsă de ani, de care are grijă acum una dintre fiice, ce stă mai aproape, la Slobozia. Toţi anii şi toate chinurile i se văd pe trup, dar are ochii încă jucăuşi şi vorba înţeleaptă, probabil o trăsătură a celor cărora le-a fost dat să vadă atâtea în viaţă. Păstrează încă accentul rusesc, deşi a trecut o veşnicie de când la ea în casă nu s-a mai vorbit această limbă.

Avea 19 ani, locuia în orăşelul Briceni, dincolo de Prut. Avea un iubit croitor, ce i-a şi devenit soţ mai târziu, chiar cu o zi înainte să plece pe front. Dar despre asta, mai târziu. Suntem în 1945, ea locuia cu părinţii într-o casă evreiască, părăsită. Pesemne casă blestemată, căci din ea au fost deportaţi şi acei evrei, dar şi ea, basarabeancă împinsă de linia tăioasă a frontului ce înainta ameninţător spre ei.

„Bărbatul meu, Vladimir, a plecat în concentrare, a doua zi după nuntă. Frontul era la Stalingrad, se apropiau ruşii… Pe el l-au luat să facă căi ferate, dar lucra şi croitorie, că era croitor bun. A lucrat chiar aici, la moldoveni, 3 luni… mi-a şi arătat după-aia unde… dar atunci nu ştiam unde l-au trimis… spuneau că e secret… Şi am scris la Crucea Roşie, să-i rog să-l găsească ei”, îşi începe povestea doamna Tamara.

„Apoi, în ’44, a fost ordin şi a început să fie evacuată lumea. Arhiva, cai, căruţe, toate au fost trimise în Hotin, în judeţul Timiş. În ’40, ruşii ne-au luat Basarabia. Era lege rea, Stalin era rău. Pentru orice motiv, deportau. Te sculai dimineaţa şi te trezeai deportat. Nu discutau…”, demonstrează duritatea ruşilor, doamna Lututovici.

„Nemţii au început să dea foc, oraşul ardea… Eram singură, bărbatul pe front… M-am suit într-o căruţă, cu un cumnat. Mi-am luat doar o valiză şi banii de la nuntă, i-am strâns la piept. Atât am avut. Părinţii mei nu au vrut să vină, tata făcuse primul război, spunea că nu am unde fugi, dar eu eram tânără şi am vrut să încerc, voiam să rămân în viaţă pentru că îmi iubeam bărbatul cu care tocmai mă căsătorisem. Şi speram să rămânem amândoi în viaţă şi să ne întâlnim cândva…”, îşi istoriseşte frumoasa poveste de dragoste din vremea războiului.

Astfel pornită la drum, fără nici un reper, a trecut Prutul, într-o căruţă, ea şi cumnatul ei, despre care a aflat târziu că scăpase de mersul pe front, dând multe hamuri pentru cai drept mită.

Dar şi asta e altă poveste. Înapoi, îi găsim aflând că ruşii ajunseseră în oraşul lor lăsat în urmă, dar nemaifiind cale de întoarcere, „am mers în căruţă până la Roman. Acolo m-am întâlnit cu alţi refugiaţi care mi-au spus că părinţii mei trăiesc. Am fost foarte fericită când am aflat. Două săptămâni am mers prin Moldova, ne adăposteam pe unde puteam, prin case părăsite… ne opream prin crâşme, mâncarea se scumpise foarte mult, cumpăram doar pâine neagră. Apoi am luat un tren şi am mers de la Roman la Bucureşti. Am făcut două săptămâni în tren, eram traşi pe linii moarte, treceau trenurile cu deportaţi. Şi noi mergeam cu trenuri cu cai răniţi, ne-am umplut de păduchi, dormeam pe paie…”, îşi aminteşte bătrâna.

„Antonescu dădea dispoziţie ca basarabenii refugiaţi să fie plasaţi în casele oamenilor. Am ajuns apoi în Măldărăşeşti, lângă Horezu, în comuna lui Duca, un ministru care a şi fost împuşcat. Dar aici am văzut prima dată în viaţa mea, munţii. Şi m-am bucurat, eram o copilă…” îşi aminteşte cu nostalgie în glas, femeia. „Pe 23 august 1944, când a fost semnat armistiţiul cu ruşii şi am întors armele contra nemţilor, birourile şi arhivele s-au mutat la Bistriţa, iar noi, basarabenii, ca cetăţeni ruşi, eram obligaţi să ne întoarcem acasă. Şi ne-am făcut acte false, pentru că ruşii erau răzbunători şi dacă te prindea comisia că ai fugit, te trimitea în Siberia, cum auziserăm.” Tot ea spune: „Nu am cutezat să arătăm actele la rusnac, pe mulţi i-au prins… Ţărănişti, liberali, legionari… dacă aveau duşmani, oamenii îi pârau la ruşi şi îi trimiteau în Siberia.”

Cu acte false, Tamara şi cumnatul ei şi-au continuat călătoria spre nicăieri, sperând un semn de oriunde, o schimbare: „Dormeam în mânăstiri, în căruţe, aveam coviltir, şi făceam mâncare în ceaun, şi mâncam şi plecam mai departe…” Până când: „am umblat aşa de frica Siberiei şi a comisiei ruseşti şi într-o zi, în ’45, a venit o lege că basarabenii primesc pământ în Banat. Nemţii stabiliţi acolo fugiseră în Germania şi lăsaseră case, pământ, lăsaseră tot… Chiar peste drum de noi stătuse un neamţ care avusese 100 de hectare de pământ.”

„Când am născut prima fată, am mers în Casa de Naşteri, printre gloanţe. Trăgeau grănicerii fără motiv unii în alţii, şi mi-am dat seama că ceva nu e în regulă…”

Ajunşi în Banat, chiar ea mărturiseşte că a fost doar o întâmplare vecinătatea cu graniţa, întâmplare de unde i se va trage cealaltă dezrădăcinare, în Bărăgan: „Aşa s-a nimerit. Peste drum erau sârbii. Când am născut prima fată, am mers în Casa de Naşteri, printre gloanţe. Trăgeau grănicerii fără motiv unii în alţii, şi mi-am dat seama că ceva nu e în regulă… Am rămas acolo, lucram pământul, ne aşezaserăm în casa părăsită a unui neamţ. Dădeam cotă la stat şi făceam şi croitorie, bărbatul  meu era croitor priceput…”, repetă cu mândrie doamna. Era totuşi timpul cizmei ruseşti, apăsătoare şi orice urmă de linişte era umbrită de prezenţa securiştilor: „Trăiam acolo, ne era bine, dar la toate sărbătorile veneau securiştii şi ne întrebau de unde am venit, ce facem, cât pământ avem… Ne controlau şi simţeam că ceva nu e bine. Dacă aveam musafiri, trebuia să anunţăm. Acasă nu scriam, de frică să nu le fac rău celor rămaşi în Basarabia. A trebuit să treacă 11 ani ca să le scriu prima dată…”, îşi aminteşte bătrâna.

Într-o zi, primarul i-a anunţat că toate căruţele trebuie să fie în curtea Primăriei, pregătite pentru evacuarea graniţei. Atât a fost de simplu pentru autorităţi. O singură decizie şi gata, Bărăganul îi aştepta cu pustiul lui nemărginit. 

„Ne-au confiscat pământurile. Până în ’90, când le-am luat înapoi. Dar le-am vândut pe nimic. Rămăseseră departe. Noi eram deja aici, de-o viaţă, în Fundata.”

Revenind la acea zi, doamna Tamara, călită deja în ritmul fugii, spune: „Am luat fetiţa şi ne-am ascuns în podul casei. Mi-era groază că iar trebuie să plecăm. Dar nu am avut nici o şansă să scăpăm de ei. Au pus o santinelă la uşă… şi gata, 80 de familii au plecat într-o noapte. Mă uitam printre obloane şi vedeam armata. Am crezut că-i ia pe nemţi, dar veniseră după noi, să ne trimită aici, în Bărăgan, în pustiu.

„Din paie şi stuf am făcut bordei. Am stricat un pat şi am făcut uşa la colibă. Aveam şerpi pe aici şi fata mea era mică, n-avea decât un an.”

Deşi au trecut peste 60 de ani de atunci şi e bătrână tare, doamna îşi aminteşte şi acum: „Sub ochii mei a venit una de la partid şi a vrut să-mi ia maşina de cusut…”, spune revoltată.

Imagine-simbol, căci era îndeletnicirea lor la care se pricepeau, iar comuniştii au intrat abuziv, dându-le în schimb ţăruşul numărul 128, pe un câmp arid, fără de nimic.  „Din paie şi stuf am făcut bordei. Am stricat un pat şi am făcut uşa la colibă. Aveam şerpi pe aici şi fata mea era mică, n-avea decât un an.”

Fiecărui nou aşezământ îi erau „arondaţi” şi securişti zeloşi. Ei încercau adesea să otrăvească relaţiile dintr-o comunitate, ademenind turnători: „Chiar pe bărbatu-meu au încercat să-l convingă să toarne… Am trăit cu ei aici, iar acum ne sunt vecini. Dar nu ar recunoaşte că au fost ei. Când ne privim în ochi, ştim ce s-a întâmplat. Dar acum au ajuns oameni mari şi cred că noi am uitat…”, încheie şirul mărturisirilor, o fărâmă de femeie, absolut coerentă şi cu o memorie excelentă, ce-i dezminte vârsta. Pesemne, rămânând aşa puţini, deportaţii îşi conservă memoria cât pot, e felul lor de a se apăra de uitare, de a spune mai departe ce s-a întâmplat în anii ’50.

Acasă, în Basarabia, a mers abia după ce restricţiile de călătorie au fost ridicate. Până atunci, nu făcuse decât să privească „cu jale la tren”, timp de 40 de ani. „Aveam voie la o găleată de apă pe zi, pentru care stăteam cu orele la coadă, când venea cisterna. Era secetă mare, deşert, aici în Bărăgan. Ne-au lăsat în câmp, noi aveam 61 la ţăruş… Şi n-aveam unde sta, ne-am construit bordeie, dar când dădea o ploaie, pluteau toate în el…”

În satul Fundata, în zi ploioasă, la Biserica din sat se pomenesc morţii şi se dezleagă la peşte. Haine aburinde de frig îmbracă bătrâni ce de peste 60 de ani şi-au făcut casa în Bărăgan, aşa cum au putut.

Preotul satului e tânăr şi venit de la oraş, dar bătrânii au prins drag de el. Pe doi dintre ei îi duce în maşina lui, la Slobozia.

Ilie şi Alexandrina Frunză, soţ şi soţie, erau foarte tineri când viaţa lor a fost schimbată într-o clipită:

„Era o duminică seara. Ţin minte cât oi trăi. În sat era un bal şi m-am dus şi eu. Aveam 18 ani, nevasta avea 14… Când am venit de la bal acasă, mi-a fost ruşine de tata, că era noaptea târziu şi m-am dus să mă culc în grădină, sub măr, că era vară. Şi aveam în haină buletinul, dar norocul meu a fost că l-am uitat acolo. Au venit atunci noaptea soldaţii, şi au luat lumea. M-au trezit, m-au întrebat de buletin, nu-l aveam şi mi-au dat un pat de armă de am leşinat. Dar nu m-au luat în Siberia. Pe noi ne-au trimis de la Cernăuţi, pe jos, până la Vatra Dornei. Ne căutau ruşii că eram bucovineni, să ne trimită în Siberia. 6 copii avea mama, şi ne dădea un kil de lapte să-l împărţim. O soră de-a mea şi cu mine am ajuns slugi la un brutar. Ne ungea brutaru’ picioarele cu ulei şi ne punea să călcăm aluatul. Eram mici, dar munceam pe unde apucam. Tata era pe front. Mama a găsit o casă părăsită a unor evrei, ne-a lăsat acolo, 3 săptămâni nu am mâncat decât porumb fiert, de trei ori pe zi şi am avut grijă noi, copiii, unii de alţii, până când mama l-a găsit pe tata. Se terminase războiul şi toţi lucram pe nimica.”

„Când îţi dădea un bici pe sinare, crăpa pielea pe tine…”

În Banat au avut zile mai liniştite, dar în aceeaşi noapte, cea de 18 spre 19 iunie 1951, şi ei au fost înghesuiţi într-un vagon şi trimişi în Bărăgan.  „Aveam voie la o găleată de apă pe zi, pentru care stăteam cu orele la coadă, când venea cisterna. Era secetă mare, deşert, aici în Bărăgan. Ne-au lăsat în câmp, noi aveam 61 la ţăruş… Şi n-aveam unde sta, ne-am construit bordeie, dar când dădea o ploaie, pluteau toate în el. Şi a doua zi după ce ne-au adus, ne-au pus la muncă, în ferme, la construit şcoala, primăria… Când îţi dădea un bici pe sinare, crăpa pielea pe tine…”, mărturiseşte cu înfrigurare bătrânul.

Bătrâna lui stă cu mine, pe bancheta din spate a maşinii. Îşi lasă omul să vorbească, ştie şi ea câteva, dar e şi cu părintele şi cu bărbatul în maşină şi aşa e rânduiala, să vorbească bărbaţii primii. Când o întreb îmi spune că a îndrăznit şi ea să meargă până la Bucureşti, era tânără şi i se urâse să mergă doar 10 kilometri, până la Slobozia, cât avea voie. Şi au căutat-o securiştii în fiecare zi, timp de un an şi jumătate, până au găsit-o şi au adus-o înapoi în sat, să muncească, nu să facă liceul aşa cum voia pe-atunci.

Dar firul poveştilor se apropie de sfârşit, maşina ne-a adus pe toţi în oraş, lăsând satul în urmă. Preotul îmi spune că în Duminica Tomii, următoarea după Paşte, în fiecare an se strâng în sat, de prin ţară sau de prin lumea largă, bătrânii sau doar copii ai acestora, pentru a cinsti memoria şi chinul deportaţilor şi pentru a număra rădăcinile înfipte în pământul Bărăganului. Pământ în care nu a fost nimic şi din care şi-au construit o viaţă. Şi ne invită şi pe noi să venim să-i cunoaştem, cât mai e încă vreme, căci de ei a fost scrisă istoria acestor locuri… 

Madalina Furis

7 comentarii

  1. Sunt din oltenia si va rog frumos sa imi da-ti un raspuns in privinta drepuriilor deportatiilor,ce trebuie sa fac ,sa pot obtine drepturiile tatalui meu.va multumesc,!

  2. oare noi cei care am fost deportati, in baragan, gulagul rusesc, cei care au trecut prin inchisorile romaniei ca detinuti politici, urmasii celor care au luptat in munti (caci ei, D-zeu sa-i ierte, nu mai sunt), carora le-a fost distrusa baza de continuitate materiala, baza la care urmasii sa mai pina o caramida ca sa duca mai departe traditia familiei, sa fim in continuare tinta celor , sau urmasilor acestora, care au venit la putere in aug. 1944 ????………este trist !!!!
    cine ma contrazice ?????

  3. mrs asd pt raspuns !

    noi nu am invatat sa urâm !!!!
    am fost pusi in situatia de a ierta dar nu a uita !!!!!
    defapt “uita dar nu ierta ” cred ca este cel mai nimerit dicton al nostru.
    si mult la acest lucru cred ca a contribuit credinta noastra in dumnezeu, venita din timpurile crestinarii noastre si credintele transmise de strabunii nostri daci, despre care parca ne este interzis sa vorbim, sa le cunoastem cultura, cunostiintele, realizarile, etc., oare in bliblioteca vaticanului nu este un loc si despre stramosii nostri dinainte de era crestina ? oare de ce pentru perioada de dupa retragerea romei din dacia si pana in aprox anul 900 d.c. exista o pata alba in istoria scrisa a neamului nostru ?, oare cineva nu a vrut sa isi faca tara pe aceste meleaguri numite si “gradina lui Dumnezeu” ?

  4. Legea 290/2003 stabileste, in mod concret, drepturile persoanelor refugiate privind acordarea de despagubiri sau compensatii cetatenilor romani pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, retinute sau ramase in Basarabia, Bucovina de Nord si Tinutul Herta. Din pacate, ultimile modificari legislative, inaspreste conditiile de acordare a acestor despagubiri, insa credem ca fiecare persoana interesata trebuie sa intreprinda toate demersurile juridice necesare recuperarii acestor drepturi.

Dă-i un răspuns lui asd Renunțați la răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.