Într-un han vechi din Perieţi, prind viaţă Lucrările Meşterului Manole

3

Pe vremuri, în Perieţi, pe locul acela a fost un han călcat de drumeţi, cu pivniţă bogată şi cu o pajişte întinsă pe care se îndestulau caii osteniţi de drum.

Acum, acel han este casa meşterului Manole, un sculptor pe lângă ale cărui lucrări treceţi zilnic, măcar în Slobozia, Amara şi Feteşti.

Făcând parte din ultima generaţie de discipoli ai lui Corneliu Baba şi îndrăgostit peste măsură de Brâncuşi, Gabi Manole a fost întemeietorul taberei de sculptură de la Năieni, un demers de rezistenţă prin cultură şi creaţie, care a menţinut liber spiritul copiilor, mai bine de 14 ani, în timpul comunismului.

Cu buldozerele la buza sculpturilor, cu cenzura la pândă, cu pistoalele la brâul noilor îmbogăţiţi de după Revoluţie, cu paşaportul nou-nouţ în mână, pe picior de plecare în Belgia. Cu toate spune că a trăit, până când casa şi curtea largă din Perieţi l-au găsit.

Pentru că, spune el, acea casă îşi aştepta rândul să fie descoperită. Aşa cum sculpturile lui îşi aşteaptă rândul, să iese la lumină, din piatra sau lemnul în care au fost prinse.

Cultura de la Năieni

„Când bate vântul dinspre Ialomiţa, nu pot tăia în piatră, se duce tot praful pe hainele puse la uscat de vecini”, spune în loc de introducere meşterul.

Dacă Brâncuşi ar mai fi trăit, s-ar fi uitat curios la el, într-atât îi seamănă. Doar ochii au altă culoare, sunt albaştri şi sfredelitori, luminându-i faţa. Barba pare să-i continue căciula neagră, căci musai trebuie s-o poarte, lucrează în câmp şi vântul şi-a găsit să se întărâte, tocmai acum, când să stăm de vorbă.

E duminică cu puţin înainte de prânz, o vecină îi aduce seminţe de ardei capia numai bune de pus în pământ, iar Memet, vecinul turc care-l ajută la ridicatul celor grele, îşi face de lucru printre bucăţile de marmură curată, care lucesc printre lemn şi care au prins forme de păsări şi femei şi sfinţi.

Iar el îşi începe povestea: „Când tabăra de sculptură de la Măgura, prima de felul ăsta, a fost închisă în ’84, printr-o dispoziţie a lui Ceauşescu, am luat 16 elevi de-ai mei de la Liceul de Artă din Slobozia şi am mers la poalele Istriţei, pe dealul Tigori, unde am început să creăm, să sculptăm lucrările pe care le discutam peste an la clasă.

„Tegora” înseamnă în limba greacă „loc sacru” şi cred că sătenii au transformat în timp, numele dealului în „Tigori”… Este un loc extraordinar acolo, dealul e lângă localitatea Năieni, un alt loc despre care se pot spune foarte multe… Putem vorbi, de fapt, despre o cultură de la Năieni, pentru că în apropiere a fost descoperită „Cloşca cu puii de aur”… Aici se păstrează încă, o veche aşezare dacică, cu morminte îndreptate cu faţa spre Soare, săpate în piatră, în care sunt îngropaţi în cultul lui Zamolxe, un bărbat şi un copil, chirciţi şi culcaţi pe o parte, aşa cum le are obiceiul. Prin anii ’70 un arheolog a găsit aici o amforă mare, plină cu monede de aur… A făcut-o pierdută, dar a găsit-o cineva până la urmă, şi a fost scandal mare… „Spune toate astea, ca să ne convingă de bogăţia culturală, hrănitoare pentru tabara de sculptură.

„Era o grădiniţă în sat, şi acolo ne aşezam, vară de vară, căpătâiul. Duceam cu noi, de la oraş, făină, ulei, ne mai aduceau şi sătenii… găteam acolo, trăiam şi cream laolaltă. Copiii ăştia şi-au format caracterul creator acolo, au trecut prin nişte stări, mergeau şi câte 4 ani la rând… au acolo, rămase pe deal, lucrări cu evoluţia lor”. 

„Aşa am trăit, cu frica asta, de aia am să-i spun cu fiecare ocazie, pe toţi cei care ne-au umilit…”

După două astfel de veri, când totul mersese bine, şefa Propagandei pe judeţul Buzău, a făcut un scandal monstru, pentru că nu i se ceruse voie să fie deschisă tabăra.

Meşterul îşi aminteşte de acele zile: „Atunci şi dacă voiai să ridici un par, îţi trebuia aprobare, să ştie Partidul ce faci… A venit cu buldozerele până lângă lucrări, a fost scandal mare, abia când Răzvan Ciucă, directorul Muzeului, a intervenit la Propagandă la Sibiu, unde era Nicu Ceauşescu, au reuşit s-o oprească…”

Priveşte înapoi cu mânie, spune că au fost vremuri umilitoare, grele, în care liber, puteai doar gândi, nu şi exprima

„Eu aveam un atelier la Clubul Tineretului din Slobozia, şi acolo, cu poetul Nicolae Sirius, fugit în Australia şi cu fotograful Ion Zupcu, şi el plecat în America, ne întâlneam şi bârfeam politic, ca să zic aşa, spuneam bancuri sau vorbeam serios despre grozăviile sistemului comunist, toţi visând la libertate. Vorbeam, ne întâlneam, dar tot cu frică… Aşa am trăit, cu frica asta, de aia am să-i spun cu fiecare ocazie, pe toţi cei care ne-au umilit. Nu mă interesează că s-au îmbogăţit, foarte bine, a fost vremea lor, dar ne-au umilit”.

În vremea în care a ţinut tabăra de vară, au venit copii şi din Basarabia iar sculptorul a început construcţia unei Biserici care fiinţează şi astăzi la poalele Istriţei. Biserica urma să fie pictată în întregime de copii, iar zidurile şi stâlpii ei au fost ridicaţi cu piatră bună, scoasă din cariera de la Năieni: „e o piatră extraordinară, ai senzaţia că tai flori în flori de gheaţă, aşa de frumos se desface…”, mărturiseşte cu entuziasmul cunoscătorului.

Pentru sătenii din Năieni, 14 ani au însemnat tot atâtea ocazii de serbări de vară, câmpeneşti. Cu mese îndestulate şi dansuri populare şi vernisaje de lucrări de sculptură.

„La sfârşitul verii, când terminam şi expuneam, veneau de peste tot invitaţi, de la Ministrul Culturii din Belgia, venit cu soţia lui, până la sătenii din satele vecine care treceau pădurea să vină să vadă ce am mai făcut cu copiii şi în anul ăla. Sătenii de pe 7 coline veneau să ne vadă, era un lucru extraordinar.”

Extraordinar, într-adevăr, dar piatra din carieră era râvnită şi de alţii, îmbogăţiţi de după Revoluţie, despre care spune că se plimbau cu pistoalele la brâu şi ameninţau în dreapta şi stânga, atunci când nu puteau mitui. I se întunecă chipul când vorbeşte despre plecarea de pe locul acela care-i era atât de drag. „Au mituit şi cumpărat pe toţi pe care au putut, şi deşi, după Revoluţie concesionasem dealul pe 99 de ani şi făcusem acolo dintr-un grajd un loc de cultură, cu sală de expoziţie, de conferinţe, cu loc de cazare… un centru cultural în inima naturii… cu toate astea, presiunile au fost atât de mari, încât mi-am călcat inima şi am semnat actele, cedându-le drepturile de concesionare.”

De atunci, spune că nu a mai urcat dealul acela niciodată, şi în nici o dimineaţă nu a mai văzut de pe el răsăritul Soarelui. Cei doi băieţi ai lui, care mergeau de mici cu el în tabără, merg periodic să vadă starea celor 200 de lucrări ce par crescute curios, dintr-un deal. Şi îi spun ei cum mai e pe acolo, ce mai fac oamenii din sat… Aşa îl mai alină.

O tăcere grea se amestecă cu  praful alb, şlefuit din marmură. Se aşeză în straturi invizibile, peste uneltele din jur.

A urmat apoi retragerea din învăţământ, şi munca de unul singur, stârnind creativitatea ca artist dar şi vremurile grele, când fără salariul sigur de la stat, a trebuit să găsescă soluţii de a trăi.

Şi a trăit în sat, căci s-au mutat el şi doamna lui, în Perieţi, de unde spun că nu s-ar mai întoarce la oraş.

 

Hanul vechi, plin de poveşti

Au găsit o casă de care s-au îndrăgostit pe loc, făcută parcă pe felul lor. Fusese un han, iar în curtea unde acum el lucrează era pajiştea întinsă unde caii osteniţi de drum, păşteau, câtă vreme hangiţa cobora în pivniţă şi aducea bunătăţi. Pivniţa au descoperit-o din întâmplare, săpând, căci a fost umplută până sus cu pământ şi nu lăsase nici un semn.

De 9 ani a devenit locul lor drag, decorat cu foarte mult bun-gust, pe măsura unui sculptor şi a unei profesoare de muzică foarte primitoare

„În casa lui din Pangratti, unde-l vizitau elevii lui, Corneliu Baba îşi adusese din Olanda mici modele, figurine, cărora le desprindea ba capul, ba o mână, le aşeza diferit în lumina lumânărilor… prin joc, ca şi copiii, cu imaginaţie, reuşea să creeze. Iar creativitatea şi imaginaţia vin lucrând. Simţi timpul când imaginaţia vine, trebuie doar să fii deschis pentru ea”, spune mângâind marmura şi lăsând urme în praful alb, abia aşternut.

Stăm în câmp deschis de ceva vreme, şi soţia lui vine să ne cheme în casă, la un ceai. Înăuntru, e cald şi miroase a flori uscate. Picturi, crochiuri şi mici sculpturi, toate făcute de artist, flori mici şi colorate, vase vechi de untdelemn şi candele şi cufere frumos lucrate în lemn, toate sunt adunate de la sătenii din Perieţi.

E o casă care te îmbie să scrii şi despre ea, pentru că e la rândul ei, însufleţită

„Am dus vestea în sat că strângem obiecte vechi, rămase prin casele ţăranilor, şi ne-am trezit la poartă cu mulţi dintre ei, ce mai păstrau câte ceva. Aşa am decorat bună parte din casă. Iar aici, în pivniţă, am aşezat noi, dar la început nici nu ştiam de existenţa ei. Fusese umplută cu pământ până sus şi a fost o minune s-o descoperim conservată, aşa cum a fost pe vremea hanului”, spune doamna despre întâlnirea fericită cu acea casă ce a prins formă în şederea lor. Bucuros de casă, dar odată întorşi în curtea plină de sculpturi, meşterul Manole îşi mărturiseşte regretul, înţeles, pe de-a-ntregul doar de el. „Pleacă din curte lucrările şi aşa ajung eu sărac… şi nu-mi dau seama pe moment, la două-trei zile le simt lipsa, încep să înţeleg că nu o să le mai am niciodată…”

„Aşa am trăit, cu frica asta, de aia am să-i spun cu fiecare ocazie, pe toţi cei care ne-au umilit. Nu mă interesează că s-au îmbogăţit, foarte bine, a fost vremea lor, dar ne-au umilit”. 

Mădălina FURIŞ

3 comentarii

  1. Este frumoasa povestea vietii domnului Manole!Este mandru de lucrarile sale pentru ca in fiecare dintre acestea a pus si cate o bucatica din sufletul sau.Se desparte cu greu de ele,dar se va multumi cu gandul ca lucrarile sale, pe langa faptul ca realizeaza un decor fantastic in locurile in care sunt amplasate,vor face si ca numele de Manole sa stea pe buzele si-n amintirea oamenilor mult timp de-acum incolo,asemeni Mesterului Manole.
    Exceptional articol! FELICITARI!

Lăsați un mesaj

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.