„Am ieşit, am intrat iar în sală, îmi bătea inima ca unui iepuraş…”
„Am prins drag de cântec când eram mic, m-am bucurat să am o învăţătoare rusoaică, Natalia Drăghici, Nataşa, cum îi spuneau toţi, care avea ureche muzicală şi a format un cor, acolo, în cătunelul nostru, «Înfrăţirea», ce aparţinea de Dor Mărunt. Bunicii din partea tatei veniseră din Teleorman şi au fost împroprietăriţi aici. Casele erau identice, unei case i se spunea «model», şi atunci câţiva ţărani şi-au unit pământurile şi aşa cătunul s-a numit «Înfrăţirea». Dar el ţinea de Dor Mărunt, care mi se pare un nume extraordinar, ce ţine de tradiţional şi de satul românesc.
Apoi, în ’66 am plecat din sat, la şcoală, la Bucureşti. Visul meu era să fac parte dintr-un ansamblu folcloric. În sat aveam 5 familii de ţigani, nu aveau pământ, dar stăteau la marginea satului, şi scoteau din gropane, şi făceau cărămizi. Şi cântau tot timpul. Buică, Ţanacă, Zainea şi Flaugiu. Grozave nume. Ai lui Buică au plecat de sărăcie din sat, s-au dus prin Bucureşti, iar alţii, tot din neamul lui, că era neam mare, au ajuns lăutari tocmai în Canada. Şi mie îmi plăceau şi voiam să fiu ca ei.
În Bucureşti, m-am dus la Şcoala de Artă şi Meserii, cum era pe atunci. Eram o sărăcie de copil, aveam 14 ani şi stăteam la cămin. M-am dus la Casa de Cultură «M. Eminescu», timid… Mă uitam la afişul ăla cu atâtea nume mari şi mi se strângea inima. Am intrat, am ieşit, îmi bătea inima ca unui iepuraş. Dirijorul m-a văzut că nu stăteam locului şi a întrebat iritat pe cei de acolo cine mai sunt şi eu, pe cine caut… I-am spus că nu caut pe nimeni, că aş vrea şi eu să cânt. Şi, într-o pauză, acest dirijor, Ion Văduva, un profesor emerit, cânta excelent la vioară, pe lângă că era dirijor, ei bine, m-a pus să-i cânt ceva.”
Şi după ce i-a cântat, domnul Văduva, care era cuscrul Mariei Ciobanu, a ghicit în el o voce bună, neşlefuită încă:
„Mi-a zis: «da, cânţi frumuşel. Eşti cam mic, dar te iau.»”
Apoi, îşi aduce aminte: „Erau 4 staţii de troleu, m-am dus cu troleibuzul, dar de întors, m-am întors sărind într-un picior, de bucurie, prin parc. Nu-mi mai încăpeam în piele. Am ajuns la cămin şi le-am spus colegilor, că gata, sunt artist, dar habar n-aveam câtă muncă înseamnă asta.”
„Ţineam măsura şi timpii numărând reflectoarele”
Primul lucru pe care l-a învăţat când a venit la orchestră, a fost că muzica are matematica ei. Ritmul.
„La început număram pe degetele de la mână, pe care le ţineam ascunse la spate. Băieţii vechi din orchestră, când maestrul nu era atent, mă loveau cu arcuşul peste degete, să pierd ritmul. Şi maestrul sesiza şi mă certa. Până la urmă i-am spus, şi a râs şi mi-a zis: «numără şi tu altceva». Şi ştiţi ce am început să număr? Reflectoarele. Eram un copil, m-aş fi legat de orice ca să învăţ muzică.”
Tot legat de reflectoare, e legată şi prima cântare la Televiziunea Română: „Era atunci o emisiune, «Dialog la distanţă», şi au venit ăştia să ne asculte cântând. La sfârşit, au zis că ne ia pe toţi, în afară de unul. Ăla eram eu. Mi-a stat inima în loc. Maestrul Văduva, care prinsese drag de mine, a vrut să merg şi eu, şi i-a întrebat de ce nu mă ia şi pe mine. Răspunsul lor a fost că am un defect la ochi, că-mi fug ochii de colo-colo când cânt. Şi atunci le-am spus că nu-mi fug ochii, număr reflectoarele. Ăştia s-au prăpădit de râs, şi au zis că mă ia, să văd acolo reflectoare, să număr până ameţesc”, spune zâmbind. Şi după ce a ajuns să nu mai numere reflectoarele, în ’74, a înregistrat primul disc la Electrecord. Un disc mic, dacă le mai ţineţi minte, cu 4 cântece.
În Bucureşti, lucra în paralel cu concertele în care mergea, şi în ’75, când a venit în Slobozia, la „Săptămâna Culturală Ialomiţeană”, cum era pe atunci, i-au propus să vină să cânte aici, că-i dau ei casă, masă… Dar omul a avut o condiţie: să nu-l ia de la maşini grele ca să-l bage în altă fabrică. Că aşa nu era nici o diferenţă. Să-l lase să cânte. Şi aşa a ajuns la Orchestra Bărăganul, unde dirijor era celebrul Niţu Albeşteanu, un ţigan lăutar foarte talentat, cu care avea să împartă atâtea călătorii prin lume şi care i-a fost foarte apropiat.
În străinătate a plecat pentru prima dată când avea 25 de ani. Aerul tare al libertăţii. Spune despre el: „Impactul a fost extraordinar… ce ştiam noi, telejurnalul, « Punguţa cu doi bani», şi la revedere, dragi telespectatori. Ori acolo era extraordinar, o diferenţă socială uimitoare. Îmi venise pe lume băieţelul, şi i-am cumpărat un tricouaş cu Simbad Marinarul, şi mi-am luat, bineînţeles, o pereche de blugi. Am fost cu trenul, iar fiordurile le-am trecut cu feriboatul. Nu mai fusesem în viaţa mea pe un vapor. Eram tare fericit.”
„Au adus francezii două sticle de vin vechi, încă murdare de pământ, şi am făcut un chef…”
Alte amintiri legate de turnee, sunt din Franţa, cu Niţu Albeşteanu alături:
„Eu gătesc foarte bine. Nu umblu la răsfăţuri, dar fac mâncare bună. Şi în Franţa, am ajuns la un moment dat să fim cazaţi într-o sală de sport. Un turneu mai păgubos, aşa… Şi când aveam concerte, ne plăteau, dar când nu cântam, nu primeam nici de mâncare. Şi săracii copii din orchestră, mâncau doar ouă şi pateu. Şi i-am zis lui nea Niţu că o să-i îmbolnăvim. Şi aşa că le voi găti eu. Am găsit două arzătoare şi un butoi de inox curat. Perfecte pentru o ciorbă! Dar cu ce să mesteci? Şi am tăiat o creangă şi ea a fost linguroiul de mestecat. Le-am făcut şi un ostropel, un pat de pulpe de pui… o minunăţie… şi au mâncat copiii.”
Şi tot cu francezii a schimbat obiceiuri culinare:
„Odată, eram cu nea Albeşteanu la un francez bătrân acasă. El era organizatorul, şi am crezut că e om mare şi aşezat şi acasă. De unde… S-a lăudat cu un somon delicios şi de fapt, era un peşte fiert, mai mult fără gust, pe care-l întorsese pe partea cealaltă, să nu se vadă că fusese mâncat din el. Nu ne-am supărat, dar a doua zi i-am propus să-i gătesc eu. Am făcut ciorbă dintr-o găină, le-am făcut şi mici… eram în curte, o privelişte frumoasă, stătea bine francezul… am luat boluri, mi-am pus bonetă, râdea nea Albeşteanu de mine. El s-a pus să cânte la vioară, acolo în curte. Şi au venit vecinii, au simţit miros frumos de mâncare, au auzit muzica, şi nu ştiau ce se întâmplă. Le-am dat să guste, apoi au plecat şi doar i-am văzut întorşi cu două sticle de vin vechi, încă murdare de pământ, de pe unde le-ar fi avut păstrate, şi am făcut un chef…”
În ’77 a fost pentru prima dată în America, în concerte prin 18 state, inclusiv New York, unde au stat două săptămâni: „În New York, am dat un concert la sediul O.N.U. , era cu noi şi Nicu Ceauşescu, cu o camarilă, noi le ziceam «poeţii», erau nişte securişti notorii. Lui Nicu îi plăceau cazinourile şi jocurile de noroc, şi mergea, dar cu noi s-a comportat frumos, chiar dacă se spunea despre el că e poamă rea.
Veneau la concerte români din Diaspora, le era dor de ţară, de cântecele româneşti. Unul dintre ei era Nicolae Horodincă, un dizident despre care auzisem vorbindu-se la Europa Liberă. Ceruse azil politic în New York, şi stătea de ceva ani acolo, soţia lui nu putuse veni la concert, era gravidă în ultima lună, şi m-a rugat să vin la ei acasă o jumătate de oră, să-i cânt ceva soţiei lui. A fost emoţionant şi pentru mine, şi pentru ei. Au insistat să rămân, şi nu doar ei, dar ştiam că dacă rămân în străinătate, îmi va fi bine doar mie, cei de acasă vor îndura chinuri, căci aşa erau comuniştii, răzbunători.”
Doinele de jale, de dragoste, de dor, baladele, sunt toate strânse şi puse bine. Maestrul Rotaru are peste 400 de texte şi imprimări pe bandă, culese din folclor, de prin poduri, de pe la ţărani, dar şi de pe la case mai mari:
„Într-un an, mai demult, pe 7 ianuarie, de Sf. Ion, am fost să cânt la general-colonelul Ion Gheorghe, şeful Marelui Stat Major, prin ’73. Eram născuţi în acelaşi sat, şi la domnia sa, printre invitaţi, era şi ambasadorul român în SUA, cu care m-am şi întâlnit apoi, când am fost în America, ca să vedeţi ce mică e lumea. Dar revenind la acea masă fastuoasă, că mi-era şi ruşine să mă ating de ceva… Dar el a prins drag de mine, şi oricum, toţi, după câteva pahare, s-au mai înmuiat şi au început să cânte. Şi generalul a cântat o doină, culeasă de la un ţăran. Şi mi-a plăcut şi mie, şi am ţinut-o minte. Am mers la radio, i-am schimbat melodia, căci acolo stă aportul tău de artist, să aduci şi tu ceva, să îmbogăţeşti, să umbli, dar fără să strici.”
La festivalul-concurs „Floarea din grădină”, l-a împins să se înscrie soţia sa, Maria Butnaru Rotaru, şi ea interpretă de muzică populară, din zona Iaşiului.
„Era un fel de şcoală, după ce primeai trofeul, era o dovadă a talentului tău. Dar era foarte greu de obţinut, pe lângă recitalurile pe care le vedea o ţară întreagă la Televiziunea Română, erau şi concertele prin ţară. Din generaţia mea, de la „Floarea din Grădină”, sunt Angelica Stoican, Ion Sotelcan, Maria Apostol, din zona Gorjului, cu trilurile acelea inconfundabile ale lor…”
Maestrul face cam două ore de repetiţii pe zi, şi mai bea şi câte o bere rece, de, e bărbat. Spune că urmează sfatul Romicăi Puceanu: „Niculiţă, mamă… nu învăţa gâtul puturos! Dacă vrea cald, dă-i cald, dacă vrea rece, dă-i rece… dar munceşte şi repetă în fiecare zi.”
„Nu sunt eu cu ouăle de prepeliţă, dar fac zilnic câte două ore de repetiţii şi caut să-mi îmbogăţesc mereu repertoriul, mai ales că am strânse pentru o carte cântece culese de la oameni care au devenit pământ de flori. Sunt împărţite pe balade, doine… de unde le-am cules, de la cine… şi stau în sertar, Centrul de Conservare spune că nu are bani, că nu se găsesc. Că aşa e la noi, cât trăieşti, nu te bagă nimeni în seamă, după ce mori, se înghesuie la regrete…”
Dintr-o viaţă cântată, ar mai fi atâtea de povestit. Aflaţi la demisolul Centrului Cultural „Ionel Perlea”, într-un studio de înregistrări la care mai e de lucru, dar a cărui idee îi aparţine, ca şi parte din investiţie, maestrul se pregăteşte de concertul de cu seară, din cadrul „Zilelor Sloboziei”. Îşi pune cămaşa. Spune că are 25 de cămăşi populare, luate din lăzile de zestre ale bătrânilor, şi modificate doar la amănunţimi, la măsură. O dezmiardă din priviri: „E lucrată la lumina lumânării… sunt simboluri populare, vechi… le-am demontat pe rând, cu grijă, şi le-am aplicat pe altă pânză, ca să le pot purta… mi-e drag de ele…”
Mădălina FURIŞ