Mos Ghiocel, la 102 ani

0

„Eee, când am trecut de o suta, fiu-meu nu a mai vrut sa ma mai ia la câmp… a zis ca e rusine, om asa batrân sa ma mai lase sa muncesc… dar eu as mai munci… mai fac si acum, pe aici prin curte, ca a venit primavara si îmi place.”

„Eram în caruta, cu fiu-meu Mitica si treceam pe lânga nasu’… Da’ nasu zice: «Nu e cam crud sa-l iei la sapa, mai Mitica?», si râde cu pofta. Are 102 ani si-l cheama Ghiocel. Sau Lisandru Ghiocel, cum îi spun cei din comuna Mihail Kogalniceanu, atunci când te îndruma spre casa lui.

„Mai oamini, mi-a placut sa muncesc, sa ar brazda cu doi cai, mi-a placut sa am copii si sa beau un paharel de vin bun… si o cafea dimineata…”

Zâmbim cu toti, si ascultam mai departe câteva dintre povestile adunate în timp. În 102 ani.

„Mâncam acolo singur si învatam poezii…”

„Sa traiesti, taica”, îmi spune ca sa ma întâmpine cum se cuvine. Cu siguranta, în cazul lui, traitul a avut ceva de-a face cu gândul bun si cu norocul, pentru ca mos Ghiocel are 102 ani, împliniti „acu’, de curând, pe la începutul anului… Ma serbeaza în fiecare an… mi-au dat si baston si palarie, dar bastonul nu-l port, ca-s fudul, port doar palaria…”, spune râzând.

Are un chef de vorba… si de spus poezii lungi, acum, de dimineata, când abia s-a rotunjit o noua zi. El nu mai tine numarul zilelor, au fost multe-multe, dar poeziile le stie de când avea 8-9 ani, si a facut cele doua clase pe undeva prin Balta Brailei, în satul Zagna.

„Colo în Plevna si-n redute/Stau pagânii mii si sute/De la Turnu, Dorohoi/Curg dusmanii,/Curg puhoi/Si cum vin cu drum de fier/Toate cântecele pier…”

Sunt 94 de ani de când nu a mai uitat un vers. Scoala, pe acea vreme, se facea o zi întreaga cu pauza de masa la prânz:

„În 1915, 1916 am facut ale doua clase pe care le am… A venit razboiul si dupa-aia nu am mai mers… dar când mergeam, erau trei sate: Zagna, Marasu si Bradoiu si învatatorul statea în satul de mijloc si noi copiii, veneam acolo… Era învatator tânar, cumsecade… si mama mea, pentru ca învatam toata ziua, mi-a zis sa nu mai vin acasa la prânz, atâta drum pe jos, ia-ti tu mâncare în traista si vino seara… si asa, în pauza de masa, mâncam acolo singur si învatam poezii… De acolo le stiu… si le mai tin minte si acum… sa-ti mai zic una…:

„Toata vara m-am rugat/de bogatii de prin sat/dar saracul n-are soare,/nici zile de sarbatoare…”

„Daca mos Ghiocel spune ca asta e secretul, atunci sa traiesc si eu mult…”

Ascultam atenta si asa faceau si ceilalti din camera mica, sositi mai târziu. Alta e orânduirea la sat, caci primarul, vicele, un nepot, un fiu si un ginere pot sta linistiti laolalta, glumind cu un batrân. 

Mosul tine la piciorul patului o sticla de vin bun, cu care se cinsteste din când în când, iar dupa soba, o jumatate de tuica, asa… sa mearga la cafea. De ale barbatilor, îsi stiu ei secretele. Însa tot ei, barbatii din sat, îl folosesc drept scuza sau motiv: „daca mos Ghiocel spune ca asta e secretul, atunci sa traiesc si eu mult…”, spune glumind primarul Alexandru Dinu.

Batrânul sare de la una la alta, si asa aflam cum a ajuns, de fapt, în satul „Cotul lui Iepure”, asa cum îi era numele locului devenit, cu mult mai târziu, comuna Mihail Kogalniceanu.

„M-am nascut în Zagna, cum v-am mai spus, în Balta Brailei, si în 1916, odata a venit apa si ne-a inundat în Balta. Tata avea oi multe, aveam casa… dar le-a luat apa… Si am venit si ne-am asezat aici, dar peste drum de  casa asta… si am luat-o de la început. Mi-a placut munca de mic, sa-mi fac sa am… si am avut casuta bunisoara.”

Nici de razboi nu a scapat: „În al doilea razboi, eram soldat, însoteam vagoanele cu armament, si am prins un bombardament la Buzau, pe care-l tin minte cât oi trai… 9 luni de zile n-am dat pe acasa, umblam cu trenul de munitie, pe calea ferata…”

Cu nevasta lui, Caterina, a trait bine, au facut 5 copii. Mitica e cel mai mic, are „doar” 62 de ani, si e singurul lui baiat. La el s-a si mutat, de când s-a prapadit „baba” lui, asa cum îi spune.

Si ea a trait peste 80 de ani, dar zilele i s-au terminat mai repede. I-a lasat, însa, pofta de cafea, iar acum, ca ea nu mai e, îsi bea cafeaua cu fiul si cu nora. Dar pe lânga cei 5 copii, mai are si 9 nepoti si 13 stranepoti.  La toti le poarta grija, si ei vin si îi povestesc câte si mai câte, pentru ca, spune batrânul, „am avut noroc, toti sunt împrejur, am doar o nepoata la Bucuresti, în rest, neam mare, aci. De Pasti ne întâlnim toti… Creste inima în mine sa-i vad pe toti la masa…”

„Te uitai si la codita de sub toarta canii, sa vezi daca e curata… asa puteai vedea daca fata e harnica sau nu…”

Pe Caterina a cunoscut-o cam cum era obiceiul atunci: „Un vecin avea o nepoata, pe la Gura Ialomitei, fata buna, cu gospodarie. Si mi-a zis sa merg s-o cunosc. Mi-a placut de ea, fata vrednica… Atunci, te luai dupa multe ca sa-ti iei nevasta buna, sa vezi daca e lenesa sau nu…

Te uitai si la codita de sub toarta canii, sa vezi daca e curata… Cereai o cana de apa, te faceai ca îti e sete… si asa vedeai daca fata e îngrijita, daca e harnica…”

Si a luat-o pe Ecaterina si s-au pus sa faca o casa si sa munceasca în toate zilele pamântul.

Spune: „eu nu prea am tinut asa, cont de duminici… de sarbatorile mai mici… ca munceam mult, si daca dadea vreo ploaie si ma prindea cu bucatele în câmp… Mai bine le strângeam când le era timpul lor si m-o fi iertat Dumnezeu…”

Colectivizarea l-a dat drept „chiabur”, caci avea de toate… si-a pierdut porumbarul, porci, oi…„S-au dus la cioban si i-au spus: «Sa mergi sa iei oile lu’ Ghiocel», si a venit mocanul sa-mi spuna ca o sa-mi ia oile… Pâna la urma, a trebuit sa ma înscriu si în C.A.P., ce era sa fac, aveam copiii la scoala si pierdeam si viitorul lor… si asa mi-au luat tot…”

Despre acele timpuri, mai spune: „Venea brigadieru’, mânca, bea pe gratis… el cica pe datorie… dar ce datorie… ca nu platea niciodata, nu l-a vazut niminea sa plateasca… Era stapân… si noi, astia de munceam, mergeam si luam pe cartela mâncarea… Eu, sa nu mai am lucrul meu…”

„Vinul îl fac din struguri copti bine, lasati cât au nevoie… nu-i grabesc cu zahar, cum fac altii…”

Pamântul si l-a recapatat, a împartit la cele patru fete câte doua pogoane ca zestre, a dat si lui Mitica, apoi ce-a ramas, l-a muncit singur.

Si vie, si solar cu rosii, si magazie plina, pe toate mi le arata mândru.

Tuica o face din „fruct, din corcodele, câte 60-70 de kile, sa dau si la copii…”, iar vinul îl face din struguri bine copti, „lasati sa se coaca cât au nevoie, nu-i grabesc cu zahar, cum fac altii… si îl trag apoi în butoaie, în beci, sa se odihneasca…”

Reteta mi-o povesteste în curte, iar fiul si ginerele lui zâmbesc, ascultându-i entuziasmul cu care vorbeste, asa, cu vocea ridicata, caci, de auzit nu mai aude chiar atât de bine…

„Eee, când am trecut de o suta, fiu-meu nu a mai vrut sa ma mai ia la câmp… a zis ca e rusine, om asa batrân sa ma mai lase sa muncesc… dar eu as mai munci… mai fac si acum, pe aici prin curte, ca a venit primavara si îmi place.”

În fiecare an, de „Sfântul Mihail si Gavril”, când sarbatoresc ziua comunei, îl sarbatoresc si pe mos Ghiocel. Si îi fac si câte un cadou. Anul trecut a primit o pereche de pantofi. Spune bibliotecara satului ca i-au facut asa cadou pentru ca batrânul mai are înca mult de mers…

În plus, 103 ani nu a mai avut înca nimeni, în comuna lor. Si gasesc ei un cadou potrivit si pentru la anul.

Madalina Furis

Lăsați un mesaj