Pentru că sunt tot mai puţini, croitorii şi ceasornicarii au adevărate MESERII DE LUX

5

Sunt vocaţii şi iubiri anume, ascunse în meserii vechi. Un croitor şi un ceasornicar, de pildă, ambii de-o viaţă în Slobozia, păstrează încă taine ce par să nu mai preocupe pe nimeni. Greu de învăţat, de furat, cum spun ei, şi foarte puţin profitabile, aceste îndeletniciri asigură, în cel mai bun caz, traiul de la o zi la alta. Copii nu vor să le ducă mai departe munca, nu ar mai avea cu ce îşi plăti facturile, dar privesc curioşi pasiunea părinţilor, bucurându-se că ei mai au încă ocazia să aibă în casă o pendulă frumoasă şi funcţională, sau în dulap, un costum din cele bune, făcut la comandă.

Şi croitorul şi ceasornicarul nostru, par descumpăniţi. În 20 de ani, spun ei, micul atelier patinat de timp şi având farmecul lui, va dispărea. Va exista doar  în amintiri şi în fotografii…

Croitorie de închiriat

Un atelier de croitorie, pe a cărui fereastră stă scris: „Spaţiu de închiriat”. Se pare că lucrurile stau mai rău decât credeam. Înăuntru, stau aliniate 5 maşini de cusut, fără ca cineva să le mai folosească. Din decembrie anul trecut, sunt neunse şi neumblate.

Damian Viorel e croitor de peste 30 de ani, a lucrat rânduri de haine pentru domnii şi doamnele oraşului. A măsurat muncitori în construcţii, gospodine durdulii, secretari de partid, copii în uniforme, domnişori şi domnişoare. Şi primarii i-au trecut pragul.

„Primul client care a intrat la mine, a fost Pinter. Atunci nu era primar, dar a fost primul şi-l ţin minte şi acum. A comandat două perechi de pantaloni în carouri şi a venit după câteva luni să-i ridice… Uitase de ei. De atunci şi până a murit, a rămas client fidel…”

Acum, domnul Damian nu face decât mici modificări hainelor, iar dacă are noroc, o dată pe săptămână, cineva intră să-i comande un costum. „Luam materiale uşoare şi colorate de la Constanţa şi pe cele grele, stofe grose, sobre… le luam de la Bucureşti. Aveam un catalog de la Casa de Modă şi făceam sugestii, mai ales doamnelor, dar mai aşa, să nu se prindă că le influenţăm. Noi ştiam ce e mai frumos şi vroiam să se îmbrace frumos şi femeile de aici. Oricum, se îmbrăcau cu mai mult bun gust, deşi nu aveau atâtea magazine. Acum femeile au uitat să poarte fustă, aşa cum bărbaţii au uitat să poarte costum. Sau chiar de-l poartă, dau impresia că e aruncat pe ei, aşa, într-o doară…”

Primii ani după Revoluţie au fost cei mai plini, nu mai prididea cu atâtea comenzi şi şi-a luat ajutoare, două croitorese şi doi croitori, pe care-i cunoştea de mult. Şi a fost bine, costumele se încheiau la nasturi şi ieşeau mulţumite pe uşă, iar rochiile erau purtate cochet de doamne şi domnişoare. După care a venit perioada magazinelor cu haine mai ieftine şi a magazinelor second-hand, iar profitul lor se împuţina văzând cu ochii.

„În decembrie, anul trecut, nu am mai avut ce face şi a trebuit să renunţ la cei patru croitori ai mei. Una dintre doamne mai vine pe aici să mai calce, să mai pună un nasture, mai ia un bănuţ. Dar nu mai merge croitoria, iar mie îmi pare rău, căci tot ce am aici am făcut singur, am început de foarte de jos. Iar acum nu am din ce-mi plăti rata la maşină… De aia vreau să închiriez trei sferturi din locul ăsta. Am să păstrez doar pentru mine şi maşina mea de cusut, un colţ, aici…”

Descoperirile ceasornicarului

Un gest reflex m-a făcut să privesc ceasul de pe telefonul mobil, apoi l-am băgat repede la loc, în buzunar. Doar mergeam să vorbesc cu un ceasornicar, unul bun, un meşter, şi telefonul mobil e dintre duşmanii meseriei lui. „Când aveam 14 ani, eram foarte micuţ, nu aveam braţe de muncă, nici nu-mi plăcea munca grea, îmi plăcea însă să migălesc, eram atent şi unchiul meu mi-a dat ideea de a mă face ceasornicar. Pentru că trebuia să aleg o meserie, aşa era pe vreme aia… Şi am mers la Arad, în 1973, unde am început să învăţ meseria asta frumoasă, pe care am transformat-o într-o pasiune pe viaţă”, îşi începe povestea Gheorghe Ciobanu, un domn ce păstrează încă urmele delicateţii copilului de altădată, chiar şi acum, când a trecut de 52 de ani.

Stau zilnic în spatele tejghelei, el şi soţia lui, şi pe amândoi îi însoţeşte sunetul unui radio vechi, cu antenă. 

„Am fost 16 ceasornicari în oraş, acum mai suntem 3. Încep să mă lase ochii, dar am să fac asta toată viaţa. Şi acum merg prin poduri prăfuite şi descopăr încă ceasuri vechi, pe care le recondiţionez… Lucrez la ele cu lunile, după program. Rămân o oră, două şi mă ocup de ele, căci au nevoie de atenţie specială, mecanismul trebuie să fie perfect, e suficient ca o rotiţă să nu fie pusă la locul ei şi gata, nu merge…”

În timpul programului, vin domni şi doamne, majoritatea în vârstă, ce păstrează în timp ceasuri ruseşt, sau din cele bune, elveţiene, depinde de darea de mână pe care au avut-o odată: „Şi secretarii de partid, în timpul comunismului, ceasuri elveţiene aveau, nu ruseşti”, spune zâmbind ironic ceasornicarul. „M-a chemat într-o zi Glodeanu, care era prim-secretar la partid, să-i montez o pendulă în birou. Era un tip dur, temut, dar îi plăceau ceasurile şi plătea bine pentru ele. Dar alţii de la partid veneau şi le reparam şi nu găseau de cuviinţă să şi plătească pentru reparaţii. Aşa erau…”

Are şi el în colecţie câteva ceasuri elveţiene, germane, ruseşti şi are şi două pendule la a căror recondiţionare a muncit mult, iar cea la care lucrează acum, o a treia, va fi cadou de casă nouă pentru fiul lui. „Am găsit-o într-un pod, în Călăraşi. Nici proprietarii nu mai ştiau cum ajunsese acolo. Are multe piese lipsă, dar am s-o fac să funcţioneze, e cadou pentru fiul meu.” Pendula despre care vorbeşte e lucrată frumos, în lemn negru şi stă aşezată pe perete, chiar la intrare. Dar pe lângă ea, mai are două ceasuri foarte valoroase, aduse la reparat. Unul e foarte  vechi şi „e tare greu de reparat. Muncesc la el de săptămâni. E un ceas care marca plecarea în zbor a porumbeilor. Când aceştia îşi luau zborul, era declanşat mecanismul lui, şi oprit abia când se întorceau. Mi l-a adus un pasionat crescător de porumbei. Sper să-l pot repara, pentru că e un obiect rar.”

Tot o antichitate, i-a fost adusă de curând, de preotul cel nou al Bisericii Catolice din Slobozia. „Preotul e venit de undeva din Ardeal, şi mi-a adus pendula asta, s-o repar. Am ţinut în mâini, doar două ca asta, în toată viaţa mea. E un mecanism complex, pe sistemul bing-bang-ului englezesc. La 15 minute, are o melodie care este declanşată mecanic… o adevărată bogăţie, de tehnică veche… Are să meargă în curând”, spune cu bucurie, pasionat de ceea ce face, închipuindu-şi deja pendula bătând în interiorul Bisericii.

Pare un uriaş printre atâtea obiecte mici, vârful degetelor lui au prins forma unei pensete, de când tot prinde între ele, cu precizie, mici rotiţe ce împreună pornesc acel mecanism spectaculos ce ne măsoară trecerea timpului.

„Am să devin la rândul meu, o clepsidră”, spune zâmbind la plecare.

Ceasornicarul mucalit şi croitorul ce încă păstrează caietul cu comenzile primite în urmă cu 30 de ani, sunt doi oameni pe lângă care plictisul a trecut, ferindu-i. Le place foarte mult ce au făcut, ce fac, sunt meşteri… Şi se grăbesc un pic să-şi spună povestea, pentru că, peste ani, se tem că vor fi daţi uitării.

Mădălina FURIŞ

5 comentarii

  1. pentru croitor…pacat…vremea comenzilor la croitorie a apus demult…totul e mai facil acum, se gasesc toale la tot pasul de la magazinele “38”, second hand, cele la “100 de mii”, ori buticurile obisnuite…insa ceasornicarulare o adevarata comoara in atelierul sau…sa tina cu dintii de acele vechituri ca ele vor costa o gramada de bani in curand. Lumea se va intoarce la ce e clasic pt ca s-a saturat de modernisme unele de 2 lei…

  2. va raman indatorat daca primesc adresa d-l. Gheorghe Ciobanu, ceasornicar din Slobozia sau o mnodalitate de a fi contactat. Cu multumiri!

  3. Atelierul de reparatii al d-lui Gheorghe se afla langa Feroviarul, spre gara. INtrebati acolo pe oricine si il gasiti sigur. Nr de tel: 0721.242.659

Lăsați un mesaj

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.