Poliţiştii comunitari în Tura de noapte

0

Poliţistul comunitar este, într-un fel, vecinul care îţi dă amendă. Într-un oraş mic, el e sectorist, în cele mai multe dintre cazuri, şi cunoaşte foarte multe despre tine, despre strada ta, despre cei cu care umbli. E de acolo. Şi alternează sfatul-avertisment cu amenda, în chestiuni legate de tulburarea liniştii publice, de îngrădirea şi ocuparea locurilor publice, de utilizarea acestora de către conducătorii auto, de activităţi comerciale ilegale, de salubritate şi depozitarea deşeurilor, şi, în plus, de tot ce înseamnă infracţionalitate, cu menţiunea că în cazul faptelor penale, atribuţiile de a sancţiona revin numai Poliţiei, pe care, de altfel, o însoţesc împreună cu Jandarmeria.

Mai puţin temută decât Poliţia adânc înrădăcinată în mentalul colectiv în ani miliţieneşti, Poliţia Comunitară are parte frecvent de ironii şi luări în râs din partea portofelelor groase, purtate breloc de copilul cui trebuie.

Plină a fost noaptea de cei ca ei şi la fel sunt şi zilele. În Bora şi în tot oraşul, liniştea ţine numai de noroc, replicile sunt acide, repezi, injurioase, după gust. Amenzile curg, iar uneori sunt şi plătite.

Visul unei nopţi de vară

O femeie între două vârste, opulentă. Bunică. Nepoata umblă în gaşca de la MB5, gaşcă mare, cu vreo 30 de inşi, câţiva dintre ei cu amenzi de peste 120 de milioane de lei, ce se adună în fiecare seară spre deliciul insomniei.

Fata a primit amendă, dar bunica o apără spunând că e copil bun la învăţătură, cu mamă plecată la muncă în Italia şi tată care crede că pensia alimentară plătită e suficientă ca să-şi poarte rolul de părinte. Un caz banalizat prin deasa întâlnire, dar ilustrativ a mia oară, pentru una dintre principalele cauze ale declinului îngrijorător de prematur.

Depăşită de răsfăţul adolescentei, bunica pasează rolul educator chiar poliţistului comunitar, cerându-i acestuia s-o sfătuiască, ba chiar s-o certe pe fată, fiind mai autoritar.

Plecată cu un aer mulţumit, pe care nu l-am înţeles prea bine, bunica a mers să-şi caute nepoata şi s-o trimită la muştruluitul oficial.

O luptă luată de la început în fiecare zi, de-o parte şi de alta, culminând cu noaptea, când plictisul oraşului şi teribilismul se însoţesc pe străzi.

După ora 23, oraşul zvâcneşte a viaţă de weekend, pe ecranele de urmărire, prin ochiul camerelor de supravegheat montate la intersecţiile şi şcolile din oraş. Ofiţerul de serviciu, cel pe care l-am însoţit noaptea întreagă, are pe lângă atribuţiile unui poliţist comunitar şi rolul de a-şi coordona echipele din teren. Sunt 18 plecaţi în patrulare, majoritatea în echipe mixte, adică însoţiţi de către un poliţist de la Municipiu.

Sunt mai eficienţi aşa, spun ei, atribuţiile în a sancţiona sunt mai mari.

Trebuie să mărturisesc că poliţiştii întâlniţi au fost mai puţin dornici în amănunte decât cei comunitari. De altfel, orgoliile există şi aici. Nimeni nu le-ar recunoaşte şi ar vorbi despre ele, dar nu sunt chiar atât de greu de ghicit. Dar să revenim la noaptea de weekend care tocmai a ciocnit primele pahare şi a turat primele motoare.

„Primul lucru pe care l-au învăţat să-l spună e «alo, mamă» sau «alo, tată», apoi «o să contest, îmi pun avocatul s-o facă în instanţă». E dreptul lor, şi sunt mulţi care îşi permit un avocat… Dar asta e partea a doua, noi trebuie să ne facem treaba. O să vedeţi că e foarte dificil, trebuie să vorbeşti pe limba fiecăruia. Când nimereşti într-un grup, cum a fost în Bora, în care se băteau cu răngi şi pietre, trebuie să fii atent doar la finalitate, nu şi la mijloacele prin care încerci, până la urmă, să nu-i laşi să se omoare. Şi nu doar în Bora sunt probleme. Ei acolo se încaieră rar, de fapt. Avem oricum un echipaj mereu acolo.”

Tura de noapte

Şi într-adevăr, echipa formată din poliţişti şi comunitari aştepta  lângă maşină să se mai termine o noapte sau măcar manelele auzite peste tot, în jur. Pentru ele, în Bora nu se dă amendă, fiind un loc sensibil, intervenţiile sunt ţinute în frâu pentru a nu provoca, spun ei. Şi atunci, îi lasă să asculte, oricum, nimeni nu li se plânge de ele. Poate pisica ce traversează strada spre locul în care alţi poliţişti, de la Intervenţie Rapidă, de astă dată, aşteaptă pe-o bancă ce nu este de aşteptat să se întâmple.

La poarta casei, unde locuia Gigi Piticu, stau 3 băieţi şi-un covor uitat pe gard la uscat.

„Îi vedeţi dumneavoastră aşa tineri, dar stau cu telefoanele şi aşteaptă orice semn.”

Dincolo, în curtea rivalului, clanul lui Dincă e mai numeros şi mai voios. Cu toţii se uită atent la maşină şi la fel se uită şi poliţistul. E un schimb de priviri care îngheaţă secundele. Apoi, maşina trece. Încă e linişte.

Înapoi, oraşul a dat deja primele reclamaţii.

În Parcul de la Catedrală, după miezul nopţii, cineva sună că o fată a fost auzită ţipând. Un posibil viol îi alertează. Ajungem, şi acolo sunt deja jandarmi şi poliţişti. Din fericire, se dovedeşte a fi o falsă alarmă. „Uneori se întâmplă să fie un cuplu, el să nu se mai oprească şi atunci e foarte greu să stabileşti dacă a fost viol sau nu. Dar astă seară nu a fost cazul. Pur şi simplu, o fată a ţipat şi cineva a sunat şi ne-a pus pe toţi în alertă. Avem şi sesizări nefondate sau de-a dreptul false, e foarte greu să-i prinzi după-aia.”

„Soţia nu-i dădea voie soţului la televizor”

Îi întreb ce fel de sesizări primesc: „A sunat un domn, care de altfel era în divorţ cu doamna…, şi ne-a zis că soţia nu-i dădea voie să se uite la televizor. Şi nu voia să intre peste ea, să nu o acuze de altele…, şi ne-a chemat pe noi, să o facem să-l lase să se uite la televizor.” Îl întreb amuzată ce au făcut să rezolve marea dilemă. „I-am pus să-l mute pe hol, şi să-şi ia fiecare câte o telecomandă, din acelea, universale.”

Îmi mai povesteşte şi altele, dar e întrerupt la un moment dat de vederea unui hidrant care pierde apă, pe stradă. Tot ei anunţă Urban şi transmite dispecerului s-o facă.

Continuă: „apoi vin să spună că «mi-a luat femeia din casă», ba-i picură apa pe geam, de la aerul condiţionat al vecinului şi a dat nu ştiu câte sute de euro pe geamurile alea, ba că pisica vecinului calcă pe parchet şi o aud, ba chiar că le bate teiul în geam şi să aducem pe cineva să-l taie. Foarte mulţi cetăţeni cred că suntem sclavii lor şi se comportă ca atare. Asta e o problemă. Apoi, legat de ei, spiritul civic şi asumarea responsabilităţii, ambele lipsesc de cele mai multe ori şi ne îngreunează foarte mult munca.”

În timp ce-şi spune oful, încetinim. Străzile văzute în ritm lent îţi pot dezvălui multe. Maşini sparte, de exemplu. Sau cerşetorii ce şi-au găsit adăpost în rablele părăsite prin oraş. Sau grupurile de tineri care nici la 3 dimineaţa nu se dau duşi de acasă.

Gaşca „o să afli tu cine suntem noi”

MB5, G5, G7, J1, J2, UGIRA, SACO. Le luăm la rând, apoi ajungem pe strada Sudului, care este încă neterminată, dar viitor cartier rezidenţial. Sunt mai bine de 15 maşini, trase cum o fi, şi grupuri mari de băieţi şi fete, nu mai mari de 30 de ani. O mare parte dintre ei văd maşina poliţiei, urcă în fugă şi pleacă în trombă. Nu au chef să fie văzuţi. Sunt care şi rămân. Câţiva băieţi şi-au adus de acasă masa şi scaunele de plastic şi joacă table, după ce fuseseră goniţi şi din parcările de la Kaufland şi benzinărie. Acum joacă aici, pe şosea.

„Să-i ziceţi lu’ domn primar să facă ceva cu oraşul ăsta. Că nu avem ce face, spune unul dintre ei, într-o doară.”

O problemă atât de evidentă, care însă nu ajunge în sferele rarefiate ale primarului.

În alt grup, tot de pe Sudului, un tip, de care altfel nu ne-am fi sinchisit, a spus că e în PSD, şi că i-a spus el primarului. Foarte agresiv şi el şi grupul lui. O agresivitate a discursului subţire, căutat ironic, studiat, dar demn de o cauză mai bună. O singură fată, nervoasă şi vorbind urât, şi vreo 15 băieţi, ce au ţinut să-şi verse năduful pe presă şi poliţie. Deşi ei erau acolo, prezenţa lor deranjează pe cei mutaţi în noile case, iar mizeria lăsată zgârie ochii odată cu venirea fiecărei dimineţi.

„Vorbim mai mult cu ei, le acordăm atâta credit, pentru a avea timp să-i observăm. Munca noastră aşa se face. Ne văd oamenii că vorbim, că mai râdem cu ei, că vorbim cu ei beţi…, dar aşa afli, ştii cine sunt, ştii de unde să-i iei după-aia. Simulăm. Dar aşa se face meseria asta. Comunitarii vin dintre ei, noi am crescut toţi în Slobozia şi îi cunoaştem.”

Gaşca de pe Sudului nu se lasă în a căuta cu orice preţ să aibă ultimul cuvânt, până ce intrăm în maşină, semn că sunt disperaţi să ştim sigur că nu sunt oricine, că lucrează la bancă, sunt ingineri…, „o să afli tu cine suntem noi”, replica preferată.

Şi sunt mulţi aşa. Alţii chiar în zona librăriei Diverta. Beri dosite rapid la oprirea maşinii Poliţiei Comunitare. Nimic nou până aici. Oricum, dacă nu există reclamaţii şi nu sunt beţi, comunitarii le cam trec cu vederea cutiile de bere. Dar un tip dichisit şi beat suficient cât să nu vadă comunitarii, coboară dintr-un taxi şi se îndreaptă ţipând, spre grup. A venit de la „Select” să-l ia pe unul dintre băieţi şi să continue acolo cheful. E încurcat câteva secunde, dar îşi revine repede şi scoate telefonul, să sune avocatul. La 4 fără un sfert dimineaţa.

Ceilalţi tineri zâmbesc încurcaţi. Primeşte amendă, dar îi asigură că nu o va plăti şi nici măcar amenda nu îi va ajunge acasă. Va avea cine trebuie grijă. De altfel, ameninţările şi înjurăturile sunt frecvente.

După ce termină în a-i legitima pe toţi, mergem în zona Tritipan, unde un domn beat, foarte bine îmbrăcat şi împăcat cu sesizările, asculta muzica dată tare în maşină. Ia amenda şi promite să vină şi la sediu. Pleacă într-un sfârşit acasă. Plecăm şi noi. Nu mai e aşa mult până dimineaţă. La spital, găsesc şi două dintre poliţistele comunitare. Sunt tinere, şi spun că nu prea au probleme că sunt femei, doar mici ironii, dar altfel nu e nici o diferenţă.

Între timp, cineva din spital sună că un bolnav psihic s-a dezlegat şi asistentele nu-l pot lega singure. Patrula din acea zonă urcă, iar noi continuăm turele prin oraş. Partea bună e că ei mai au încă bani pentru combustibil: „Ne mai gospodărim, mai mergem şi pe jos. Dar problema noastră mare este legea. Legea e prost făcută, ne restricţionează şi nu ne simţim protejaţi. E foarte permisivă cu infractorii, şi ei ştiu asta. Până nu se schimbă legea, în multe privinţe suntem ca şi legaţi de mâini”, îmi spune oful lor cel mai mare, acum la finalul serii, când oraşul s-a liniştit. Până mâine.

Mădălina FURIŞ

Lăsați un mesaj

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.