SLUJITOR în vremuri grele!

5

La 89 de ani, Ion V. Slujitoru este singurul general în retragere din Ialomiţa, participant la al doilea război mondial, rămas în viaţă…

„Slujitoru, ai un nume predestinat să-ţi slujeşti ţara”, mi-a spus generalul meu… Aşa îşi începe de fiecare dată povestea Ion V. Slujitoru, un bătrân împuţinat de povara anilor şi cam tare de ureche. Aşa-i acum, cu câteva zile înainte de a împlini 89 de ani, dar în urmă cu peste 60 de ani era sublocotenent în divizia a 3-a vânători de munte, luptând în al doilea război mondial.

În Slobozia mai trăiesc 60 de veterani de război, iar în tot judeţul sunt 1090 de bătrâni ce-şi duc cum pot amintirile şi le povestesc oricui îşi face un pic de timp pentru ele.

Din 1994, printr-o hotărâre a Ministerului Apărării, filiale ale Asociaţiei Veteranilor de Război au fost înfiinţate în toată ţara, pentru a strânge într-un cadru legal, veteranii de război şi văduvele acestora. În Slobozia, locul zilnic de întâlnire este la parterul Cercului Militar, într-o odăiţă unde toate-s vechi, asemeni lor.

Registre cu sute de nume sunt aşezate la îndemână. Iar în ele, ironia morţii, din ce în ce mai multe nume tăiate cu pixul roşu, semn că s-a mai dus unul. 

„Când mai moare încă unul, îl tăiem cu roşu. Pe pagina asta, doar eu şi cu Stana am mai rămas”, spune cu tristeţe bătrânul general.

 „Luptă foarte grea… au pierit mulţi de-ai noştri acolo. Tot timpul cred că eu am avut noroc, nu ştiai dacă la doi paşi în faţă vei mai fi viu ori nu…“

„Aveam 25 de ani când am plecat la război. A venit ordin de la Minister şi a trebuit să plec. Aveam şi o fată în Braşov, o unguroaică cu care eram prieten… Dar am lăsat tot… Am luat un tren şi m-am dus în Ungaria să găsesc unitatea militară la care mă repartizaseră. Ei erau deja acolo, începuse războiul…”, începe povestea Slujitoru.

Ani grei, ’44, ’45, nemţii luptau în Cehoslovacia, în Ungaria şi noi odată cu ei, fiindu-le aliaţi. Avea 120 de soldaţi în subordine, dar prima dată când a tras într-un om s-a rugat să nu-l fi omorât. Deşi făcuse Şcoala Militară de Ofiţeri la Bucureşti şi îşi alesese cariera militară, nimic nu-l pregătise suficient pentru război, pentru a omorî ca el să poată trăi.

„Înainte să plec pe front, nu am văzut un mort, nu mă uitam, mi-era frică… După, m-am schimbat, am înţeles că trăieşti atât cât ţi-e scris… M-a întărit Dumnezeu…”

Pentru luptele din munţi, a primit distincţia „Coroana României” clasa a V-a, iar pentru trecerea râului Tisa şi luptele duse acolo, a primit ordinul „Steaua României”.

 „Luptă foarte grea… au pierit mulţi de-ai noştri acolo. Tot timpul cred că eu am avut noroc, nu ştiai dacă la doi paşi în faţă vei mai fi viu ori nu… Când ne retrăgeam, dormeam pe unde găseam; într-o noapte sleiţi de puteri am găsit o buturugă, i-am dat foc să ne încălzim şi am adormit toţi, fără să mai stea vreunul la pândă… Eram obosiţi şi nu ne mai încredeam decât în Dumnezeu…”

Războiul i-a unit…

Prinşi într-un război pe care nu-l doreau, aşa cum s-a întâmplat mereu cu miile de tineri trimişi în dezmăţul morţii, aceştia încercau să îşi păstreze măcar un mic echilibru interior, să rămână prieteni, să se îmbărbăteze reciproc, căci cei ce erau prinşi dezertând erau împuşcaţi. O astfel de poveste despre prietenie a fost cea dintre tânărul sublocotenent şi băiatul care îi fusese încredinţat să-i slujească şi să aibă grijă de tot ce ţinea de protocol. „Îl chema Palade, era de undeva din Moldova, iar după ce războiul s-a terminat a venit în vizită pe la mine, la Sudiţi… Mama avea o fată care o ajuta în casă şi Palade s-a îndrăgostit de ea. Nu mi-a spus decât când a trebuit să-i semnez ordinul de a-l trimite să locuiască undeva după război… Nu mai avea pe nimeni şi mi-a zis că vrea la boieru’, adică la taică-meu, pentru că s-a îndrăgostit de fata aia… Şi aşa s-a mutat peste drum de noi, tata i-a dat doi cai frumoşi de care să aibă grijă şi o cameră în cealaltă casă a noastră, de peste drum…”

„Eu am fost norocos, nu am fost nici măcar rănit. Luptam cot la cot cu soldaţii mei, nu m-am ferit pentru că trebuia să le dau un exemplu… Când mi-era frică ştiam doar eu. Nu mai aveam puterea nici măcar să mă refugiez în ceva, iureşul morţii din jur nu mă făcea decât să încerc să rămân viu…”

Aceasta-i o amintire frumoasă legată de acea perioadă, dar sunt şi atâtea cumplite, cu prieteni morţi sub ochii lui, cu lipsuri, cu frig şi foame, cu gândurile lui de tânăr: „eram un copil, judecam în sinea mea… dar când luptam, nu mă mai gândeam la nimic. Luptam!” – mărturiseşte Slujitoru.

Legătura cu cei de acasă se făcea prin scrisori, dar a existat o perioadă când s-a dat voie familiilor să-şi viziteze pe front copiii şi soţii. „A fost prăpăd atunci, ruşii au prins mamele şi soţiile militarilor români şi le-au violat. Eu nu am trăit calvarul ăsta, dar a fost un chin cumplit. Ruşii erau cel mai rău lucru de pe lume. Şi acum când aud de ruşi mi se face rău. Iar venirea comunismului am simţit-o aproape ca pe o înfrângere personală”, adaugă generalul.

„Se spune că nu trebuie să lupţi decât pe teritoriul ţării tale, dar dacă eşti luptător te duci după duşman până îl învingi… Nu mă mai gândeam decât că îmi apăr ţara… Şi speram să mai apuc şi ziua de mâine… Eu am fost norocos, nu am fost nici măcar rănit. Luptam cot la cot cu soldaţii mei, nu m-am ferit pentru că trebuia să le dau un exemplu… Când mi-era frică ştiam doar eu. Nu mai aveam puterea nici măcar să mă refugiez în ceva, iureşul morţii din jur nu mă făcea decât să încerc să rămân viu…”, completează testimonialul zilelor acelora.

4 luni de mers pe jos printr-o Europă schilodită de război…

Vestea sfârşitului războiului i-a surprins luptând în Munţii Tatra, la Bruno. Când au aflat că s-a terminat războiul, a fost o bucurie extraordinară, au mulţumit Cerului pentru sfârşitul calvarului. Se întâmpla pe 9 mai 1945, dar până pe 23 august 1945 nu au ajuns în ţară. Pentru că au mers pe jos. E uimitor, dar aşa s-a întâmplat, 4 luni de mers pe jos printr-o Europă schilodită de război.

„De acolo am venit pe jos, pentru că trenurile erau pline cu prăzile de război ale ruşilor. Treceau pe lângă noi, sfidătoare, şi nu aveam ce face, decât să ne continuăm drumul pe jos, înapoi spre casă.”

Într-una dintre zilele epuizante de mers, când dormeau şi mâncau pe unde apucau, dacă se milostivea cineva de ei, a găsit un cal frumos, puternic, având însemne germane. A vrut să-l ia, căci nu era nimeni prin preajmă, dar a apărut de nicăieri un soldat rus.

„A venit spre mine cu un pistol, am crezut că mă va împuşca, dar a împuşcat calul, pentru că, spunea el, era unul german şi trebuia omorât…”

Când părea că nu va mai ajunge vreodată acasă, a găsit într-un final satul Sudiţi. Era slab, desculţ şi dezbrăcat până la brâu: „Alţi ruşi ne luaseră şi hainele. Când am ajuns în sat, tata era la ieşire din Primărie, i-am făcut semne, nerăbdător să-l întâlnesc, dar mă privea mirat căci nu mă recunoştea…”

„Mulţi veterani nu ştiu ce drepturi au…“

Întoarcerea şi amintirea zilelor le duce de atunci cu el. După război, s-a înscris la Facultatea de Matematică şi a devenit apoi profesor de matematică la Liceul de Mate-Fizică din Slobozia. Prilej cu care a început să le povestească copiilor despre război şi despre istoria trăită.

Acum îşi face negreşit de lucru la Asociaţia Veteranilor de Război.

„Vin cu tot felul de probleme, veteranii sau văduvele veteranilor de război… Plătesc o cotizaţie, fiecare în funcţie de pensia primită. Unii plătesc 5 lei… Din banii ăştia plătim lumina, căldura, telefonul. Spaţiul ăsta l-am primit gratis, de la Cercul Militar, dar utilităţile le plătim singuri. Facem economii cât putem…” Drept dovadă a chibzuielii lui stă faptul că rămaşi ultimii, la plecare a închis telefonul în dulap. Un telefon din cele vechi, fix, cu rotiţă în loc de butoane. Aşa spunea că e sigur că nu dă nimeni telefoane. Poate-i un semn de zgârcenie sau neîncredere, dar şi acum, la bătrâneţe, trăieşte un alt război, cel cu sărăcia şi nu ştie care e mai rău.

În schimbul indemnizaţiei pe care o plătesc toţi veteranii înscrişi în Asociaţie, primesc tichete de transport, şi o consiliere minimă cât priveşte drepturile lor. „Mulţi nu ştiu ce drepturi au… nu ştiu, de exemplu, că au scutiri de impozite sau că, după legea 303 din 2007, au facilităţi în a cumpăra 5 ha de pământ. Iar noi, aici, îi mai învăţăm câte ceva…”

Zilnic e nelipsit, de la biroul din lemn, şi el îmbătrânit. Şi, deşi mişcările îi sunt încete şi timpul nu mai are acum atâta însemnătate pentru el, a fost o vreme în care a preţuit fiecare secundă, tocmai pentru că ar fi putut fi ultima…

Mădălina FURIŞ

5 comentarii

  1. Este impresionanta viata veteranilor de razboi.Atunci cand le asculti povestea,fiori reci iti strabat trupul,iar cu gandul incerci sa vizualuzezi timpurile de atunci.Ar trbui sa-i respectam ,in primul rand pentru osteneala lor din timpurile acelea,iar in al doilea rand pentru varstele lor respectabile. IMPRESIONANT ARTICOL! VA FELICIT!

  2. Niciodata nu mi-au placut rusii! Ne-a adus numai nenorociri sau ne-au luat tot ce se putea lua. Nefericita pozitionare geografica am mai avut…Oamenii astia care au luptat cu rusii si cei de mai tarziu care au luptat in munti, sunt pentru mine, adevaratii eroi ai Romaniei. Ar trebui sa ii cinstim mai mult.

  3. asemeni feliciei, numai respect
    se vede o minte agera care a stat in calea armelor dind exemplu sa nu te lasi invins de greutatile vietii gindindune ca asta sa intimplat la mijlocul secolului trecut poate ca nici incaltari nu aveau in picioare si au plecat sa duca o lupta ce nu era a lor

    am toata stima pentru generalul si nu numai pentru cine a ridicat macar cu o idee mai sus acest neam fara nici un noroc pe fata pamintului
    DOAMNE OCROTESTEI PE ROMANI !

Lăsați un mesaj

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.