Zi şi noapte, măturătorii de străzi au de-a face cu mătura de răchită şi obrazul gros

0

În gunoi poţi citi mai ceva decât în cărţile de tarot. Poţi afla cât de săraci sau de bogaţi sunt locuitorii oraşului, cât consumă, ce consumă, cum au evoluat în ani preferinţele lor. Şi cum a evoluat în ani gradul de civilizaţie. Măturătorii de străzi sunt martorii tăcuţi ai acestui oraş. Ei scot, la propriu, ce ascundem sau aruncăm sub preş. Şi-şi dau seama de multe lucruri, de care, cu trufie prostească, nu-i credem în stare. Spun că e un oraş în continuare murdar, că valuri de coji de seminţe continuă să curgă pe scările de orice fel, şi că din atâtea pahare, şi cutii, şi hârtii aruncate pe jos ai putea recicla cu anii. Sunt cu mătura de răchită în mână, şi zi şi noapte, în ture. Am găsit câţiva din fiecare echipă. Spun că dacă ar avea noroc, v-aţi gândi şi la ei, când aţi arunca, data viitoare, ceva pe jos. Doar dacă ar avea noroc.

Ziua

Dimineaţa, la ora 5, cele 3 maşini ce adună gunoiul din containere, îşi împart oraşul. Ciprian Ciof are 42 de ani şi lucrează în echipă cu Geo Vizitiu, un bărbat puţin mai tânăr, la vreo 40 de ani. Ciprian, mustăcios şi ursuz, nu prea are chef de vorbă. Au treabă multă, sunt 5 containere pline, iar lângă ele, răsfirate pestriţ, sunt pungi desfăcute din care câinii au tras vreun os. 

Dacă ar fi doar câinii de vină. Geo are chef de vorbă, şi-mi aruncă, printre mişcări rapide, răspunsuri la întrebările pe care i le pun. Spune: „Astăzi avem 26 de puncte, un punct înseamnă un loc ca ăsta, unde sunt cam 4-5 containere, pubele… Şi trebuie să terminăm cât mai repede. Aşa e la noi, trebuie să te mişti foarte repede.” „Fac cam mult gunoi oamenii ăştia…”, le spun ca să-i pornesc la vorbă. „Mult? Nu mult, foarte mult… Şi aruncă pe oriunde, nu-i interesează. Îl înşiră, îl împrăştie… De aruncat, aruncă orice, de la veceuri stricate, până la bani vechi, am găsit bancnote din alea, cu Bălcescu pe ele, cum erau acum nu mai ştiu câţi ani… de 100 de lei, dacă mai ştiţi…„E greu, cum să nu fie, intervine Ciprian, să umbli cu gunoiul, cu spurcăciunea altuia. Asta ne e meseria, ce, de drag o facem? Dar dacă n-ar fi aşa de prost-crescuţi, poate ne-ar fi mai uşor.”     În timp ce vorbesc, cu mişcări rapide, şi cu măturile bine înfipte în gunoi, strâng şi ridică şi golesc, cu o repeziciune uimitoare. Containerele sunt grele, iar maşina pe care lucrează de atâta timp, are locurile ei „unde trebuie gâdilată”, după cum spun. Sunt încheieturi de fier masiv, ce ridică şi basculează, apoi lasă jos containerul gol. În ajutor le vine şi şoferul, care spune glumind: „uite, voi sunteţi la costum. Eu nu l-am pus.” Vorbeşte despre uniforma verde cu benzi reflectorizante, uniformă după care-i recunoşti întotdeauna. Şi containerul ăsta şi-a vărsat conţinutul în burta maşinii, iar altul îi urmează la rând. Ultimul. În total, 9 minute. Atât a durat curăţirea unuia dintre punctele de pe strada Cosminului.

Maşina greoaie se retrage printre piticele Dacii de pe stradă, iar Ciprian şi Geo, îşi pun mătura şi lopata pe umăr şi merg pe jos, în urma maşinii, către un alt loc ce are nevoie de curăţenie. Într-un fel, ei fac curăţenia de primăvară, în fiecare zi.

S-a făcut ora 6, iar pe străzi câte un domn sau o doamnă se grăbesc cine ştie încotro. De fapt, cred că frigul îi grăbeşte, e o dimineaţă umedă şi răcoroasă, cu nori de ploaie. Taximetriştii îşi beau prima cafea pe tură, iar vânzătorii de ziare desfac sfoara pachetelor cu publicaţii naţionale. Localele, după 7, cum aveam să aflu.

Mergând încă puţin, le zăresc vestele portocalii ce-i scot în evidenţă. Au o alee lungă-lungă, în spatele blocurilor de pe Unirii, chiar cum treci de florari. Acolo sunt garajele, deci oameni. Deci gunoi. Atât e de simplu pentru ei: „Oamenii sunt răi. Ne văd că facem curat şi vin şi aruncă în urma noastră. De-ai dracu’, de aia. Că nu sunt civilizaţi, că nu-i interesează…”, îşi spune oful Ion Aurel, aproape un copil. Are 21 de ani şi de căruţul cu roţi imense, are prins, de-o parte şi de alta, câte o mică jucărie.

„Mi le-a dat un băiat, că aşa ne recunoaştem noi lucrurile, la sediu. Să nu le încurcăm. Cu căruţul ăsta merg în urma lor, şi strâng ce mătură ei.”

Are nişte ochi vii, de copil, şi mă surprinde spunându-mi că, până la 21 de ani, a fost şi în Valencia, în Spania, a fost şi însurat. 

De aia s-a şi întors în ţară: „Dacă m-a chemat femeia mea…” Stă cu chirie în oraş, de loc e din Lehliu, şi lucrează ca măturător de mai mulţi ani, dar cu întreruperi.

Despre strânsul gunoiului, spune: „În fiecare zi, până la 3 după-amiaza, suntem 6 băieţi şi 3 fete pe tura de zi, şi măturăm oraşul ăsta. Fac multă mizerie oamenii, de găsit, găsesc numai prostii, nimicuri, resturi… ce nu le mai trebuie lor. Aş vrea eu să găsesc bomboane.” Zâmbesc, pentru că-mi confirmă senzaţia că e un copil şi, de altfel, cel mai mic dintre angajaţii firmei pentru care lucrează.

În echipa lui mai este şi Vasile Butilă, un bărbat mai în vârstă, ajuns deja la 52 de ani, care-mi povesteşte şi el câte ceva despre cum e fiecare zi pentru ei. Din 7 zile, 6 le lucrează, de obicei sâmbăta se nimereşte să fie liber. Sunt pe cartier, pe Lacului, pe Teilor, pe Trandafirului. În urma lor vine rigola, o maşină ce preia gunoiul scos de pe lângă borduri şi dintre maşini, acolo unde nu se poate ajunge altfel. „Ce vezi dumneata aici, e curat, am măturat, dar vino mai târziu şi ai să vezi că e la loc. Poate dacă i-ar amenda mai des comunitarii, altfel ar fi lucrurile.”

Mătură în timp ce vorbeşte cu mine. Îşi face treaba, dar la un moment dat, îi arde buza după o ţigară. O scoate, dar ezită, mai e puţin până la pauză, şi nu ar vrea să se facă de râs, să-i zică cineva că nu face treabă. 

Omul se trezeşte zilnic pe la 4 jumătate dimineaţa, şi vine din Gimbăşani, cu scuterul pe care şi l-a luat în rate.

„Mi-am făcut o rată, mulţi ani am venit cu o bicicletă şi făceam o oră pe drum. Acum fac la jumate drumul şi e mai bine.” 

Spune că şi în ziua în care nu lucrează, tot la 4 se trezeşte, că aşa s-a obişnuit.

„Mă trezesc şi-mi aprind o ţigară şi stau aşa şi o fumez, pe marginea patului, că nu mai pot dormi…”

Prima femeie pe care o găsesc măturând străzile este chiar în curba de la ceas. Acolo, florarii desfac codiţele florilor, din strânsoarea de peste noapte a ambalajelor. Doamna vorbeşte cu ei, o văd zâmbind, careva i-a zis o vorbă bună. Pe bănci, cu ochii încă cârpiţi de somn, oamenii aşteaptă cursa Slobozia-Paradis.

Nicoleta Barbu are 32 de ani, e micuţă de statură, cu părul lung şi negru, prins în coadă, şi cu somnul alungat demult de pe gene. A măturat deja strada. Trage pubela după ea, la fiecare grămăjoară de gunoi. Gunoiul, ca peste tot: pungi, coji de seminţe, mucuri de ţigări, o jumătate de lamă de bărbierit, ajunsă cine ştie cum acolo, un breloc spălăcit şi frunze uscate. 

Astăzi, n-am găsit nici o comoară.

„Ce să vă spun? Şefa e bună, ne ajută…” O opresc la timp, încercând să-i câştig încrederea. Sunt oameni pe care nu prea i-a întrebat nimeni de sănătate. Ea e o femeie de treabă, şi la propriu. De 4 ani de când mătură Slobozia, a văzut şi că oamenii aruncă şi lucruri mai puţin uzate, semn că s- au mai îmbogăţit, dar le-a tot văzut şi pe cucoanele care „coboară din bloc şi aruncă gunoiul în coşul de pe stradă, care-i pentru trecători. Dacă le zici ceva, ţi-e şi frică. Ştiţi ce rele sunt?”

Noaptea

La ora 1 şi un sfert, se odihnesc la o ţigară pe băncile strânse în semicerc, lângă un non-stop. Mai au o pauză abia pe la 3-4, când ajung pe Basarab, ultima încercare a nopţii. Acolo mai e de tras, înainte ca dimineaţa să-i dezvelească cu lumina ei. Aciuaţi pe lângă ei, sunt 3 copii ai străzii, dintre aceia care nu există oficial. Unul dintre ei, după ce şi-a terminat berea, îşi continuă plimbarea pe străzi. „Uite, ăsta e mai civilizat decât foarte mulţi. Niciodată nu aruncă pe jos, că e aici în fiecare seară, doar l-am fi văzut”, spune una dintre femei. Sunt două doamne, a căror vârstă n-o prea pot ghici, intuiesc doar că sunt încă tinere. Căciula, şapca, hainele destul de groase nu ţi le dezvăluie din prima. Aşa e echipa lor. Noaptea sunt doar două echipe în tot oraşul. Iar ele sunt singurele femei.

„Olimpia Novac, 38 de ani”, „ Sanda Novac, 30 de ani”, „Sunteţi rude?”, nu-mi ascund surprinderea. „Suntem surori”, spune zâmbind cea mare.

Aşadar, două surori mătură în fiecare noapte o bună parte din Slobozia. Din barul din spatele non-stopului, se aud icnete şi sunete de gâtlejuri groase, sunete fără noimă.

„Aşa fac în fiecare noapte, se îmbată, ţipă. Să zicem că ne-am obişnuit, dar ne e urât de ei. Bine că avem băieţii ăştia cu noi, să ne mai apere”, spune Olimpia.

În timp ce vorbeşte, pe una dintre mesele de pe terasa barului, un puşti de liceu, dezbrăcat până la brâu, ţipă să-i fac şi lui o poză, să „i-o trimit pe mess, s-o pună pe Hi5”. Ce limbă ciudată pentru ele. Şi neinteresantă.

„Să-i vedeţi noaptea ce curse de maşini fac. Noi măturăm pe străzi, nici nu ştii de unde apar, cu atâta viteză, trebuie să fim atenţi, să ne ferim. Poliţia nu ştiu unde e de nu-i vede.”

Noaptea lor începe de pe Gării, continuată în Unirii, Chimiei, Cosminului, Cuza Vodă, şi Matei Basarab. Bulevarde largi, maşini multe de sub care să scoată gunoiul. În timp ce vorbim, în intersecţia de la Casa de Cultură a Sindicatelor, o frână bruscă, zgâriind asfaltul: „Ce faci, bă? Unde e ăla?”. Doar ei ştiu despre cine vorbesc. „Bă-ul” se urcă în maşină şi cu toţi demarează cu zgomot.

S-a lăsat frigul, ar fi bun un ceai. Chiar, iarna cum o fi? „Ne aduc de la firmă termosuri. A, oamenii nu prea ne dau. Nu ne bagă pe noi în seamă… Rar câte cineva să ne aducă să ne încălzim”, spune Sanda.

Mătură cu mişcări ferme, largi, ridicând un pic praful, semn că lângă borduri e veşnica mizerie strânsă. În acelaşi loc, de dimineaţă, o găsisem pe Nicoleta măturând. Şi gunoiul era la loc.

„Stăm şi până la 4, 5 chiar şi 5 jumătate, dacă sunt străzile mai murdare în ziua aia. Nu poţi să dai buleală, să mături doar aşa, adică. Din vârful măturii. Aşa spunem noi, toţi măturătorii ştiu ce e aia.” De fapt, au şi măturile secretul lor. „Astea de răchită sunt bune pentru că prinzi mai mult cu ele, sunt mai spornice, iar astea de plastic sunt pentru maşini, să nu le zgâriem”, spune Olimpia, ferind maşina Salvării, ce se grăbeşte să intre în curtea Spitalului. Sunetul se pierde pe undeva, iar liniştea din jur ne umple, din nou, urechile. Doar vizavi, la hotel, în trei camere nimeni nu doarme. De fapt, despre somn, numai de bine. Sanda spune: „Cel puţin 6 ore trebuie să le dormim, altfel nu suntem bune de nimica. Noi stăm în Amara, ajungem acasă pe la 7, luăm cina, aşa cum spunem noi la micul dejun, apoi o baie şi la somn. Dormim în reprize. Ne trezim pe la prânz, mai facem pe acolo, că avem şi noi casă, animale… Şi apoi mai dormim o oră, două. Seara, înapoi pe străzi, la muncă. Şi tot aşa. Dacă nu bate vântul sau nu plouă, totul e bine.”

Olimpia zâmbeşte: „Mi-e drag oraşul ăsta, da. Eu îl văd cum e curat, dar dacă l-ar păstra aşa, ce bine ar fi. Oamenii să nu mai arunce gunoiul aşa, fără nici un rost…”

Îşi termină strada şi pe-o parte şi pe alta, apoi vin şi băieţii şi se strâng toţi patru. Pornesc în lumina gălbuie a becurilor, spre locul unde se dă marea bătălie. Pe Matei Basarab. Când vor fi terminat, o nouă zi poate să înceapă. 

Mădălina FURIŞ

Lăsați un mesaj