Șerban Codrin, pseudonimul lui Denk Șerban Ioan, s-a născut la 10 mai 1945 cu totul întâmplător în municipiul Bucureşti. Familia Denk este, în descendenţă paternă, bucovineană, din Vatra Dornei-Candreni, judeţul Suceava, în descendenţă maternă, moldoveană, din Miclăuşeni-Strunga, judeţul Iaşi. Ambii părinţi au fost deţinuţi politici în perioada totalitară. Șerban Denk a copilărit în Bucovina, apoi pe Valea Bistriţei, la Borca, Ceahlău, judeţul Neamţ, Valea Rea-Livezi, Blăgeşti, judeţul Bacău. A urmat şcoala elementară la Ceahlău, începând cu anul 1952, în cele din urmă Școala medie mixtă nr.1, Bacău, devenită liceul „George Bacovia”. Între 1960-1963, cu numele Petrovici Șerban, a urmat, jumătate de an, Școala de ucenici a Uzinelor Mao-Tze-Dun, transferat la liceul „Dimitrie Bolintineanu”, absolvit cu examen de maturitate în anul 1963. În acelaşi an a devenit student al Facultăţi de limba şi literatura română, promoţia 1963-1968. După repartizare, a ocupat un post de profesor suplinitor, navetist, în comuna Giurgeni, judeţul Ialomiţa. În 1976, a fost numit director al Bibliotecii Judeţene, Ialomiţa. Nefiind membru de PCR, a demisionat în anul 1982, redevenind din nou navetist în comuna Bucu, apoi în şcoli marginale din Slobozia până în 1990, când, prin concurs, a ocupat postul de consilier la Comitetul judeţean de cultură, unde a întemeiat Festivalul naţional, apoi internaţional de muzică Ionel Perlea, director al Centrului cultural-Ionel Perlea, pe care l-a înfiinţat în 1995, din nou director şi bibliograf la Biblioteca judeţeană, cărei i-a dat numele „Ștefan Bănulescu”, până la pensionare în anul 2008.
OPERA: Imnuri către soare, versuri, 1982; Întemeietorii, trilogie dramatică, 1984; Testamentul din strada Nisipuri, poem (1980-1989) apărut în mai multe ediții inomplete, ultima, Editura Ideea Europeană, 2024; Pendulierul, dintr-un exil interior, ediţie incompletă; Ţiganiada, Omagiu lui Ion Budai-Deleanu, (1965-1980) Editura Dacia, Cluj, mai multe ediţii, ultima, Editura Betta, Bucureşti, 2020 ; Marea tăcere (1993-2001), poezie zen, 2001, ediţie Clara Toma, 2021; Horeadele, trilogie dramatică, 2005; Baladierul, 2006 și 2012; Rodierul, 2018; Stâlpi de felinar, minimalism poetic, antologie comenată, 2018; O sută şi una de poezii, Editura Academiei Române, 2020; Casandrierul, 2022; Teatrul din culise, Editura Kafka, 2023; Teatru românesc conteporan, Șerban Codrin, Editura Academiei Române, 2024, ș.a.
Florentin Popescu: Prin anii 1967-1968, ai veacului trecut, la cofetăria „Albina”, situată în strada Academiei, unde se strângeau studenţii de la Filologie, Arhitectură, Arte Plastice, adică aproape toţi cei ce, peste ani, aveau să fie reţinuţi de istoricii literari drept „generaţia 60”, poposea din când în când şi un tânăr subţiratic, purtând sub braţ un dosar cu propriile creaţii. Acela erai tu, dragă prietene şi fost coleg de sudenţie. Și ca toţi de acolo, visai să ajungi „un nume” în literatură, ceea ce avea să ţi se întâmple, dar peste mai mulţi ani.
Șerban Codrin: În facultate funcţiona un cenaclu literar, numit în cele în urmă „Junimea”, în orice caz nu la sugestia lui Adrian Păunescu, cum circula legenda. Dar, iată că apăruse un dar, Nichita Stănescu, Virgil Mazilescu, Marius Robescu, George Alboiu, George Ţărnea, Marin Mincu, Daniel Turcea se întruneau întâmplător în cafeneaua „”Albina”, ba încă scriau versuri pe pereţi, pe care le recitau în întruniri spontane, când nu preferau altă locaţie, „Trocadero”, unde patroni spirituali erau Ion Nicolescu sau Alexandru Monciu-Sudinski. Îşi făcea din când în când apariţia, cu haina pe umeri, Ion Papuc, descălecat de la Cluj, care ne împărţea aprecieri critice şi idei literare.
Florentin Popescu: Cu cine ai fost coleg de promoţie? Mă refer la cine s-au afirmat încă de pe băncile facultăţii sau mai târziu.
Șerban Codrin: Am fost coleg, în grupa 502, cu ambiţioşii Constanţa Buzea, Adrian Păunescu, Ion Alexandru, apoi cu Liviu Grăsoiu, DorinTudoran, Dorina Grăsoiu, Dumitru Avram, Constantin Dumitru, Florin Paraschiv, Nicoleta Coatu-Manafi, care, mai târziu, au devenit profesionişti în literatură, jurnalistică, critica literară. Am avut colegi de an universitar pe Gheorghe Istrate, Cristian Livescu, Florin Manolescu, Călin Stănculescu, cu care am legat prietenii de durată, sau în ani diferiţi, cu Florentin Popescu, George Alboiu, Mirela Roznoveanu, Ștefan Dumitriu. Cum începusem să scriu versuri încă din clasa a doua primară, în comuna Ceahlău, devenisem un bun cititor de romane, de poezie şi teatru. Nu am fost acceptat în cenaclul elevilor „Săgetătorul”, să nu pătez imaculata concepţie literară a poeţilor protejaţi de partid şi de intransigentul înger de protecţie şi pază, profesorul Tudor Opriş. Din păcate, toate manuscrisele mele au dispărut într-un incendiu (eram în clasa XI) din noiembrie 1962, cuprinzând piese de teatru, poeme de amploare, un jurnal. În facultate mi-am reluat încercările literare, devenind, pe parcurs, poet dramatic, poet epic, poet liric.
Florentin Popescu: Erai, se pare, o rara avis, fiindcă prea puţini se încumetau să abordeze genul dramatic. Ce te-a atras spre dramaturgie? Care era tematica pieselor?
Șerban Codrin: În liceu, dramatizasem în 4 acte, în versuri, nuvela „Alexandru Lăpuşneanu”. Am rămas fără manuscrise în urma incendiului, dar şi fără mica bibliotecă personală. Mai rău, tatăl meu adoptiv, Petrovici George, un personaj fascinant, croitor militar celebru, a murit în urma rănilor. În facultate, singur printre prea mulţi poeţi, m-am refugiat în dramaturgie. Nu am putut discuta cu niciun profesor despre teoria literaturii dramatice, aşa că am învăţat singur, ajutat inclusiv de secretariatele literare ale teatrelor bucureştene, care mi-au acordat, în mod excepţional, cinste lor, posibilitatea de a viziona orice piesă de teatru, inclusiv prezenţa, discretă, dintr-o lojă, la repetiţii. Investiţia în mine a dat bune rezultate, am devenit dramaturg tipărit şi jucat pe scenă.
Florentin Popescu: Și totuşi, în volum ai debutat ca poet. În ce împrejurări şi cum ţi-a fost primită prima carte?
Șerban Codrin: Să nu uităm că eram profesor suplinitor în Ialomiţa şi, în cariera mea de dascăl modest, nu am lipsit niciodată de la o singură oră. Am debutat, prin concurs, la editura „Albatros” în iunie 1982, după o aşteptare de 15 ani. Fosta mea colegă de grupă universitară, Constanţa Buzea, apoi colegul de facultate Laurenţiu Ulici, s-au îndârjit, multe ediţii ale concursului anual de debut, să mă respingă. Cauza? Multe, niciodată aceleaşi. Eu ştiu una singură, invidia ridicată la rang de judecată critică sau prostie. În 1984, editura „Cartea Românească” îmi tipărea epopeea dramatică „Întemeietorii” şi deveneam membru al Uniunii Scriitorilor, spre supărarea aceloraşi intransigenţi procurori literari cu portofoliu.
Florentin Popescu: Ai făcut o frumoasă carieră literară în timp ce erai profesor de provincie. Cum era atunci şi cum este astăzi condiţia scriitorului de provincie?
Șerban Codrin: Atunci? Singurătate şi prezenţă în Bucureşti numai în vacanţe. Apăruse între timp generaţia optzecistă. Promoţia şaptezecistă, în numărătoarea lui Laurenţiu Ulici, nu mă acceptase, optzeciştii, pe mulţi cunoscându-i personal, nici atât, Gheorghe Crăciun, Alexandru Muşina, Magda Cârneci, Mircea Cărtărescu, Ion Mureşan. Devenisem un lup singuratic, după părerea doctă a lui Laurenţiu Ulici. Dar ce te faci cu creaţia? Rescrisesem „Omagiu lu Ion Budai-Deleanu – Ţiganiada”, aveam în dosare piesele de teatru „Podul soarelui” (1976), „Pe drumul Parisului” (1982). Se jucase parţial, la Teatrul Casandra al Institutului de Artă dramatică I. L. Caragiale, a doua trilogie dramatică „Horeadele” (1983). Am câştigat Premiul naţional de teatru scurt, Teatrul de Stat Oradea, 1992, cu piesa „Paradisul”. Între timp, până în 1989, terminasem „Pendulierul, dintr-un exil interior” şi cel puţin varianta întâi a epopeii „Testamentul din strada Nisipuri”. Totul pe navetă, marginal, în singurătate şi dispreţ. Azi, cel puţin internetul a spart limitele, dar singurătatea scriitorului provincial continuă. Poeţii, nimeni alţii, între timp lansaseră zvonuri că nimic nu fusese scris, totul ar fi fost iluziile unui oarecare ipochimen ciudat, pierdut în Ialomiţa şi niciodată prezent în Bucureştiul iubit.
Florenţin Popescu: De la poezia, să-i zic tradiţională, ai ajuns la poemul de largă respiraţie. Cum s-a întâmplat şi de ce?
Șerban Codrin: Toate poeziile mele sunt fragmente din arhitecturi mai largi, unele extrem de complicate. „Baladierul” organizează 366 de balade, „Rodierul” este alcătuit din 26 de rapsodii, 364 de balade. „Marea tăcere” organizează aproape 2000 de poeme zen, tanka, strofe/hokku de renku, haiku, haibun în 13 cărţi. În definitiv, poemele homerice sunt rapsodii organizate epic, într-o poveste.
Florentin Popescu: Una din foarte interesantele tale experieţe poetice a fost „Ţiganiada” lui Ion Budai-Deleanu, pe care ai „rescris-o” în versete. Ce resorturi te-au derminat să ajungi aici?
Șerban Codrin: În facultate, la seminarii, am susţinut ideile că Vasile Alecsandri era adevăratul autor al baladei populare „Mioriţa” şi, implicit, al curentului mioritic din literatura română. Profesorii Al. Piru, Ion Rotaru făceau figură de indignaţi. Din contra, studenţii Aurel Goci, Stelian Tăbăraş mă încurajau. Cum vorbele nu valorează, ci numai faptele, profesorul de ţară a trecut la muncă şi asta a fost totul, poemul a fost rescris în cheie postmodernistă, apreciat oral de Ion Dodu Balan, Florea Fugaru, Nicolae (Nae) Georgescu, criticat, repins de Alex. Ștefănescu, Dan Grigorescu. Ion Papuc i-a dedicat o analiză mai amănunţită, apropiind poemul de experienţele poetice ale lui Ezra Pound, autorul faimoasei epopei „Cantos”. De fapt am parcurs o cale paralelă, eu nu cunoşteam relaţia între poemul „Omagiu lui Properţiu” de Ezra Pound şi elegiile poetului latin. „Ţiganiada” a mai aşteptat vreo 15 ani până la prima publicare, la editura Dacia, Cluj-Napoca, 1994, prin intervenţia poetului Vasile Igna. Au mai apărut câteva ediţii uşor completate, până la varianta definitivă, editura Betta, Bucureşti, 2020.
Florentin Popescu: Când mă gândesc la „Testamentul din strada Nisipuri”, o altă fascinantă experienţă literară, apoi la „Casandrierul”, la poezia haiku, unde eşti considerat expert, creator de şcoală literară şi ţi s-au dedicat mai multe monografii, parcă nici nu-ţi vine să crezi că este vorba de acelaşi autor. Prin tine, hakuul a pătruns în poezia română. Spune, te rog, cititorilor, ce este această poezie specifică spiritului japonez. În ce fel se poate adapta această poezie spiritului poeziei româneşti?
Șerban Codrin: Eu locuiesc la Slobozia pe o străduţă aproape de neobservat. Pe vremuri, fusese invadată de orătănii domestice, găini, raţe, şi cereşti, porumbei. Aici, printre case sărace, rădăcini de hrean, urzici, lobodă sălbăticită şi amintiri de cârciumi, am localizat spaţiul infinit mai prejos de infern, în infern, în purgatoriu, în paradis şi mai presus de paradis, unde se desfăşoară, pământean şi cosmic, acţiunea poemului epic „Testamentul din strada Nisipuri”, cu sute de personaje/condamnaţi în bolgii, totul în şase părţi ample, fals-danteşti, compuse în versuri şi versete. „Casandrierul” este un amplu poem în versete, monologuri ale sublimei profetese/sibile troiene Casandra, eroina lui Eskil, Euripide, dar şi personaj principal în tragedia „Casandra” şi în poezia lui Șerban Codrin, cu rol de clarvăzătoare contemporană. După 1990 au apărut în România două Societăţi de haiku, la Bucureşti şi Constanţa, cu întruniri, cenacluri de iniţiere, cărţi de versuri. La Slobozia am înfiinţat, la Centrul Cultural, unde eram director, Școala de tanka, renku şi haiku, inclusiv revistele de poezie zen, Orion şi Micul Orion. Mai mult, am redactat şi publicat un manual, „Stâlpi de felinar”, dublat de o antologie comentată de haiku de autori români. M-am pomenit între sutele de poeţi începători într-un domeniu fascinant. Cu pregătire teoretică bună, fiindcă îmi cunoşteam meseria, pur şi simplu am compus cât toţi poeţii români la un loc. Iniţiat în zen, budhismul japonez, aşa cum Eminescu fusese iniţiat în budhismul indian, am trecut la treabă şi am ocupat un teritoriu până la nivelul total, supărând pe mulţi. Pentru creaţie poetică şi eseistică am primit titlul „Mare maestru tanka, renku, haiku” (2010).
Florentin Popescu: În ultima vreme am observat că scrii şi cronică literară în revista Sud şi nu nmai acolo. În contextul creaţiei tale, ce loc ar ocupa cronica literară şi recenzia?
Șerban Codrin: Sunt un insistent cititor de literatură românească şi străină. Am un puternic spirit critic, de multe ori deranjant, satiric, caustic. Nu altcineva a îndrăznit să scrie „Testamentul”. Activitatea mea de cronicar ar fi trebuit altfel organizată. Ce sunt, întreb, G. Călinescu sau Eugen Lovinescu decât nişte cronicari superiori? Am trecut din neatenţie pe lângă acest palier, aşa că mă mulţumesc cu mai puţin. Aş fi putut propune o istorie a poeziei româneşt în zece sau cincisprezece poeţi, însă am ratat startul…
Florentin Popescu: Dacă îţi priveşti ce anume detaşare opera, cam pe unde crezi că te situezi în literatura de azi?
Șerban Codrin: Ion Papuc a scris un eseu „Șerban Codrin, un scriitor altfel”. Dimitrie Cantemir este autorul uneia dintre marile cărţi ale omenirii, „Istoria ieroglifică”. „Testamentul” meu este o altă poveste ieroglifică. În „Ţiganiada” recompun o epopee, dar din perspectiva mea, pe scara mea de valori simbolice. „Întemeietorii”, „Horeadele”, „Baladierul”, „Rodierul”, „Casandrierul”, „Pendulierul”, „Marea tăcere” sunt epopei, sau poeme epopeice. Au viaţa lor, amploarea lor, destinul lor, ele îl crează cu toată răspunderea pe autor şi nu invers.
Florentin Popescu: Ce altă întrebare te-ai fi aşteptat să-ţi pun şi n-am formulat-o? Te rog să o formulezi tu şi, desigur, să răspunzi…
Șerban Codrin: Las întrebarea la o parte, însă răspund. Scriitorul este un profesionist al unui ogor cu brazde. Treaba lui este să pregătească recolta şi să o adune cu folos. Dacă rodul este necesar sau nu, va interesa pe unii oameni, sau pe nimeni. Poate cultiva buruieni, unele de leac, altele aromatice sau otrăvitoare. În orice caz, e treabă degradantă, de profitor, să întinzi mâna după recompense, lauri, fie chiar o cunună copilărească de păpădii. Scriitorul adevărat este un simbol al demnităţii, nu al cerşetoriei deghizate în felinare stinse, totuşi felinare.
Florentin Popescu: Cum ţi se pare revista „Bucureştiul literar şi artistic”?
Șerban Codrin: Bucureştiul este capitala unui stat european, nu al unui judeţ al sărmanilor. De aceea, o revistă apasând pe umerii unui singur critic şi istoric literar, prozator şi poet, şi a unei mici redacţii, în căutare de colaboratori, revistă în regie proprie, ar trebui pe puţin să intre în vederea Primăriei Generale a Capitalei, cu toate consecinţele şi posibilităţile. Bine că „Bucureştiul literar şi artistic”, ca publicaţie independentă, nu este acaparată de un grup sau altul de interese, unde capo di tuti capi dictează regulile şi recompensele şi bătăile pe umeri şi şampania, între noi şi ai noştri. În acest caz ar semăna cu toate revistuţele de şatră, fie locală, fie oricât de acaparatoare în folosul marilor ambiţioşi. Din fericire, este o revistă independentă, însă independenţa costă şi inamicii sunt mulţi, atenţi, regătiţi să intervină din ascunzători.
(A consemnat Florentin Popescu)