Născut într-o zi „regală” și fostă zi națională – 10 mai – Șerban Codrin a împlinit anul acesta frumoasa vârstă de 75 de ani și a depășit o jumătate de secol de prezență literară performantă. Putem spune că Şerban Codrin a depășit toate complexele provinciei și a făcut din Slobozia un centru cultural și literar pe harta țării. Preluând tradiția pornită din Ialomița dar mutând-o în București unde a atins performanțe recunoscute, poetul, prozatorul, dramaturgul, eseistul, memorialistul a făcut acum, la această vârstă, drumul înapoi după ce a generat o eflorescență și emulație în ambele localități.
Șerban Codrin scrie o poezie polimorfă, se individualizează prin acumularea și reformularea mai multor registre de specificitate, într-o aspectare sintetică și sincronică. Este modul său de inovație și diferențiere, de tip avangardist, preluând și combinând mai multe tipuri de limbaje într-o singură construcție estetică de formula „ars combinatoria”, elemente din diverse tipuri de discurs: tradiționalist, imagist, minimalist și distincții din speciile nipone (haiku, tanka ș.a.). Spiritul de inovație domină zona semnificațiilor printr-un alt tip de semnificație reflexiv, ironic, sarcastic. Mai explicit, în „vocea” lui Şerban Codrin, se manifestă mai multe voci, într-o simultaneitate logică și sintetică, în aceeași tonalitate expresivă și într-o desăvârșită unitate a semnificației.
Trebuie să recunoaștem că, în ultimile decenii, nimeni nu s-a jucat mai frumos de-a literatura, decât Șerban Codrin. Ca orice scriitor cetățean, excedat de trecerea timpului pe malul râului Ialomița, mai scoate pe țeavă câte o capodoperă și ne-o dedică nouă, bucureștenilor, moleșiți de poluarea netrebnică din Parcul Cișmigiu.
Spirit inventiv, interogativ și inovator, Șerban Codrin e un scriitor de o complexitate inegalabilă în epoca specializărilor stricte, când știm din ce în ce mai mult despre din ce în ce mai puțin. A început ca dramaturg (publicat și jucat), dar după un timp a abordat poezia, și nu orice poezie, ci tot în sfera avangardei și experimentului. Așa că va deveni în scurt timp marele maestru necontestat la japoneriilor de succes din anii 2000. Experiența, odată acumulată, experimentul odată consumat, a trecut la discursul liric minimalist și la exprimarea concentrată, telegrafică.
Acum, iarăși a revenit la o formă de tradiționalism prin formule baladești camuflate ori disimulate, în orice caz la o poezie de conținut și semnificație. În cariera sa spectaculoasă și eflorescentă, declanșată în capitala Bărăganului, dar cu ecouri naționale, a dat mai multe lovituri de teatru, a trecut senin prin mai multe metamorfoze surprinzătoare, s-a implicat, s-a dezis, s-a afiliat, s-a singularizat, performând până la urmă chipul aceluiași neliniștit Șerban Codrin pus să revoluționeze literatura română din temelii.
Discursul literar nu avanseză în nici un fel: o frază o anulează pe anterioara, următoarea frază va fi contrazisă mai departe. Mai ales conversația cu Dumnezeu, în ton sarcastic și familiar, rămâne antologică și la absolutul logic al absurdului. Și mai există Motanul care supraveghează și supervizează firescul și autenticitatea conversațiilor, care apare și dispare.
Treptat, poemul capătă dimensiuni epopeice și, până la un punct, urmând structura Divinei Commedii dantești, se diversifică prin meditații, diverse divagații epice sau dizertații pseudo-moraliste. Apoi, discursul auctorial, plin de locuri comune, prejudecăți, îndrăzneli sexologice peste limitele iertate, invocații, imprecații, eructații.
Partea a II-a, Infernul debutează cu o lungă și largă descriere – Decoruri și popasuri la poarta Infernului. Precum poetul Virgiliu care îl însoțește pe Dante în Infern, poetul Virgil (Mazilescu) îl însoțește pe poetul, autor și erou al Testamentului în universul străzii Nisipurilor.
Apar evocări despre sărbătorile epocii de aur, demonstrațiile, paradele comunismului biruitor care se credea o perioadă eternă de victorie și glorie și care însă s-a fâsâit repede și a căzut la prima revoluție. Maestrul își ia revanșa asupra atotputernicei epoci de aur în care a suferit multe. Acum ironizează sarcastic și pune înaltele țeluri sub semnul deriziunii.
Primul întâlnit e omul Virgil (desigur, poetul Virgil Mazilescu), câtă vreme, puțin mai înainte zărise și mustața bardului Leonid, desigur Dimov, poetul oniric și inventatorul onirismului în plin comunism discreționar. Împreună cu Virgil, ajunge la birtul Halucinaria, iar mai depare, Maestrul și Virgil se descoperă în preajma Porții Purgatoriului, unde încep nesfârșite conversații poetice și partide bahice.
De subliniat că Virgil (Mazilescu) este un poet chiar din generația lui Șerban Codrin, doar cu câțiva ani mai mare (născut în 1940), pe când Leonid Dimov este un onirist întârziat și integrat de istoria literară în marea generație ’60.
Chiar de la testamentul poeților Văcărești, trecând prin toate generațiile până la Nichita Stănescu, poeții au simțit nevoia unei proiecții ficționale în postumitate, prin care își autoexaminează creația, oferind și o ipoteză de rezoluție specifică pentru o examinare și folosință în domeniul istoriei literare.
Testamentul ironic-simbolic nu face decât să mediatizeze o moștenire sarcastic pauperă, adică ifosele și iluziile literaturii, o literatură cu un viitor incert și aproape de momentul dispariției.
După ce a încercat multe și diverse formule literare, Șerban Codrin a înțeles, ca un mare scriitor, că pentru a se eterniza trebuie să revină la formula clasică, și cât mai e posibil, la epopee. Versul lung, cât pagina, fără podoabe și strălucire stilistică, aproape că, desigur programatic, contrazice imaginea poetului rafinat și inovator. Dar Șerban Codrin nu e la prima epopee, pentru că el a transcris, pentru uzul contemporanilor, în versuri noi, și Țiganiada.
Pagina de gardă și următoarea arată cam așa: Șerban Codrin, Testamentul din strada Nisipuri, MCMLXXXII, întrezărit și alcătuit/ în Infern, Purgatoriu, Paradis și Mult-mai-Presus/ odată cu oculta dispariție/ a inscripțiilor de la o poartă la alta/ pe vremea grozavei călătorii..
Am putea discuta de un control auctorial al textului din interior, de o conștientizare a actului poetic chiar în timpul emisiunii semnificante; însă nu la modul explicit al reflexivității și autoexprimării textualiste a acelui tip de poem care se scrie pe sine, post-modernist.
În autoexilul său provincial, Șerban Codrin, unul dintre cei mai importanți scriitori contemporani, se identifica, la un moment dat, pe liderul neobosit al experimentelor și portdrapelul avangardei pe cont propriu.
AURELIU GOCI
