Emigranta

1

Pe emigranta am cunoscut-o acum cativa ani buni, pe cand imi faceam timp sa ies cu cate un prieten la o bere fara alcool sau capucino. Ea ne servea ireprosabil. Era destul de inalta, plinuta, cu parul carliontat, ochii albastri.
M-a amuzat odata cand a intrat in vorba cu noi si ne-ntreba de semnificatia unui cuvant simplu auzit in conversatia noastra. Nu conta. Avea suflet bun si era amabila.
Tot felul de clienti treceau pe la localul ei si i se confesau: unu-i zicea de sefu -, altul – de nevasta, un al treilea – de nenoroc. Ea ii asculta pe toti ca un psiholog. Ei nu plateau nimic. Acesta e avantajul si umanismul la noi. In vest platesti ca sa te asculte cineva.
Un baiat mai hatru a vrut sa-mi distruga mitul psihologului fara scoala si fara simbrie. Mi-a povestit despre dansa niste lucruri nu tocmai ortodoxe. Eu insa nu fac dosare la oameni. Ca sa ma protejez psihic am continuat s-o vad asa cum ar fi trebuit sa fie, din punct de vedere moral, o persoana la varsta ei. Tuturor ne-ar placea sa ne ierte cineva, sa ne vada frumosi, destepti si buni. N-ar fi fost constructiv s-o tratez si eu ca unii dintre barbati.
Desi nu era chiar imatura avusese experientele ei nefericite cauzate de bunatate si de prea marea incredere in oamenii care se imprumutau la ea.
Intr-una din zilele insorite ale Baraganului, cand eram la bar doar eu cu ea, intr-un moment de “iluminare” i-am spus:
“Ai o figura de femeie maritata cu un italian.”
Mi-a raspuns: “O prietena mi-a promis o excursie in Italia. Acum un an. De atunci nu mi-a mai dat nici o veste.”
I-am intarit afirmatia: “Ceva se va-ntampla si ai sa pleci. Eu vreau sa tiparesc o carte. Daca ma sprijini sa muncesc vreo doua saptamani poate sa reusesc sa strang banii de care as avea nevoie.”
A urmat o perioada in care n-am mai putut sa ajung la ea. Apoi orice probabilitatea de a o vedea s-a risipit caci s-a restrictionat accesul la bar.
intr-o dupa-amiaza ne-am intalnit intamplator in parcarea celui mai central supermarket din oras.
Mi-a luat mainile mele in mainile ei si, bucuroasa, mi s-a adresat:
“Adrian! Maine sau poimaine plec in Italia. Pana la urma prietena s-a tinut de promisiune. Am sa te chem si pe tine.”
“Multumesc – i-am raspuns – dar toti care plecati afara intalniti alta lume acolo, noi va parem mici si neinsemnati si ne uitati. N-ai sa ma chemi. Ai sa zambesti cand iti vei aduce aminte de aspiratiile tale din tara iar eu am sa gasesc bani pentru carte.”

Mi-as fi dorit sa n-am dreptate. Doar ma-nselasem de multe ori in privinta oamenilor. Emigranta nu m-a cautat nici cand a revenit in tara pentru cateva zile. Dintr-o data totul devenise prea mic pentru ea. Cel putin am reusit sa tiparesc pana la urma volumul mult visat.
 
Adrian LUCIAN

1 comentariu

  1. Dragul meu domn,daca n-ai “judecat-o atunci,cand cei din jur incercau sa-ti schimbe parerea despre ea, fii bun si nu o face nici acum!Poate ca nu a uitat de tine,poate ca are acelas suflet bun de care vorbeai,dar poate ca situatia ei nu era tocmai roz si poate ca nu dispunea de resurse financiare cu care te-ar fi putut ajuta.De multe ori,strainatatea nu este ceea ce pare,adica un loc unde se fac multi bani.Unii au venit asa cum au plecat,sau chiar au ramas datori pe la rude si prieteni,in urma calatoriei. Cine stie ce i se intampla.Nu trebuie sa te superi pe ea,ci pastreaz-o in suflet ca pe o amintire frumoasa si bucura-te pentru succesul tau!

Dă-i un răspuns lui Felicia Renunțați la răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.