Istoria retine doua forme de democratie: democratia directa si democratia reprezentativa. In democratia directa, hotararile de interes public erau luate de multime si nu de cei alesi sau numiti, ca in democratia reprezentativa. Prima forma a democratiei avea sa se manifeste, evident, in Grecia, acolo unde s-au inaugurat de fapt si tipurile de organizare politica rulate si derulate de istorie, tot grecii fiind si cei care, „inventand” politica, au pricopsit omenirea si cu acest cuvant provocator si ademenitor: democratie. De la demos – popor si kratos – conducere. Se stie ce insemna Agora pentru greci, pentru spartani, mai ales, unde exista chiar un ritual al informarii multimii asupra deciziilor luate sus. Daca multimea ovationa, insemna ca hotararile respective erau pe placul acesteia. Iar daca multimea tacea, insemna ca ei, multimii, nu-i ramanea decat sa se supuna. Fluieraturile si huiduielile se pare ca nu faceau parte din ritual. Astfel de adunari ale poporului se organizau si in Atena antica, de trei ori pe luna chiar, la care participarea era chiar obligatorie, exceptati fiind cei care purtau pecetea ostracismului, adica aceia care se constituiau in pericol pentru democratie si care, de fapt, erau exilati pe o perioada de zece ani.
De ce am purces la o astfel de incursiune in istorie? Pentru ca si democratia noastra isi are, in felul ei, inceputurile tot intr-o piata publica, unde rostiri de larg interes (e adevarat, dintr-un balcon) aveau sa starneasca ovatii chiar si dincolo de piata respectiva. De fapt, pentru democratia romaneasca, sunt semnificative cele doua simboluri din Capitala: Piata Revolutiei si Piata Universitatii. Ultima, cum se stie, fusese aleasa de catre actualul Presedinte, drept locul intalnirilor sale periodice (exact ca in Atena!) cu multimea. Cu poporul. Intalniri la care, cum aveam sa constatam, Presedintele a renuntat. De altfel, daca ati observat si sunt mai mult decat convins ca ati observat, toti politicienii nostri, nu doar Presedintele, nu s-au prea vazut, in ultima perioada cel putin, manifestandu-si calitatile oratorice in spatiul bucurestean in vreo piata publica sau intr-un altfel de cadru mai larg de adresabilitate. Ii vedem prin fel si fel de orase, cuvantand de la fel si fel de tribune, nu insa si in Bucuresti.
Faptul ca politicienii evita Capitala si nici nu au facut cale batuta spre Timisoara in peregrinarile lor electorale imi creeaza, marturisesc, stari de reala confuzie. Si ma duc cu gandul – nu stiu de ce si nici nu vreau sa, nu-i asa, vulgarizez cumva… – la acea lucrare a dlui Ghilgus. Adica, la acea plasmuire perceputa de simtul comun drept o teapa. De fapt, lucrarea cu pricina este cunoscuta sub denumirea „Teapa lui Ghilgus”. Se stie ca amplasarea ei in Piata Revolutiei a creat multe dispute, multi intreband, si intrebandu-se, chiar si cunoscatori in ale artei, ce sa caute acolo, in spatiul sacru al revolutiei, al democratiei, o teapa. Ca doar nu s-o fi sugerat ca tot ce-a fost, ce-a urmat mai ales, n-a fost sa fie decat o teapa. O teapa ce pare-se a da, iata, da fiori politicienilor care nu se mai expun in chiar locurile in care multimea s-a expus atunci…
Ion ALECU