Premiera filmului Bacalaureat la Slobozia a coincis cu debutul probelor pentru examenul maturităţii, testări pe care şi societatea românească le susţine anual şi de al căror grad de promovare depinde nivelul cultural al societăţii de mâine. „Am văzut filmul, ne-am regăsit mai mult sau mai puţin în imagini şi secvenţele de viaţă, dar cu ce trebuie să rămânem noi din acest film, dincolo de ce spun criticii sau alte persoane aşa zis avizate?”, a deschis un spectator dialogul cu regizorul şi actorii prezenţi în sala Casei Municipale de Cultură.
Cristian Mungiu spune că nu există o reţetă de descifrare corectă a filmului, ci doar un mod de raportare la poveste, asumat sau nu: „Fiecare înţelege în felul său. Important este să nu ne lase indiferenţi. Eu vă prezint o poveste, o istorie, nu am pretenţia nici că-i reprezentativă, nici că ne reprezinte pe noi toţi, ca popor… Eu o consider la un moment dat relevantă şi îmi doresc să vă trezească emoţii. Îmi doresc să nu vă lase indiferenţi, îmi doresc să aveţi o părere, pentru că altfel e receptat filmul la 15 ani şi altfel la 50 de ani. Altfel îl vede un român din Slobozia şi altfel un român din America. Singura mea credinţă este să genereze orice fel de gând, senzaţii…Ce vedem în acest film corespunde adevărului, unui adevăr pe care noi îl cosmetizăm în fiecare zi.”
Acţiunea filmului este ţesută din cascada neprevăzutului cotidian şi procesele de conştiinţă ale personajului principal, rezultate dintr-o presiune socială. Actorul Adrian Titieni spune că românii sunt preocupaţi prea mult de aparenţe: „Nu vreau să generalizez, dar românul lucrează la faţadă şi de multe ori important este să salvăm condiţia individuală, relaţională cu vorbe frumoase. De altfel toate discursurile de talkshow mi se par de o duplicitate şi de un schizoidism greu de tradus în cuvinte, apropo de noi, de ce ţară avem şi imediat în pauza emisiunii toată lumea acceptă că lucrurile nu stau chiar aşa. Poate că e necesară o diferenţă faţă de ceea ce declar despre mine şi ceea ce sunt, de fapt. Dacă ecartul nu ar fi atât de mare, diferenţa, poate ar fi mai sănătos, undeva mai aproape, nu e neapărat alb şi nu e negru, ci un gri acceptabil .”
Recunoscătoare pentru oferta de a juca în filmul lui Cristian Mungiu, actriţa Lia Bugnar susţine producţia la fel cum îşi apără o leoaică puii, total diferit faţă de rolul spectacular al mamei din film: „Întrebările în care spui: dar de ce prezentaţi România aşa? sunt ipocrite. Să fim serioşi, filmul acesta este un surogat, o glumă proastă faţă de ceea ce vedem noi în fiecare zi la ştiri.”
Impresiile despre film au fost diametral opuse pentru publicul feminin tânăr şi cel adult: „ Frumos, foarte bun! Interesant! Exact asta e, ceea ce dorim pentru copil e ce vrem noi, nu ştim ce vor copiii cu adevărat”, spun două mame impresionate de scenariul şi regia filmului premiat la Cannes. Pentru două eleve de clasa a X-a, producţia a fost sub aşteptări: „Fără sens, mi se pare. Se asociază cu viaţa reală, dar acţiunile erau alandala. Mie nu-mi plac finalurile deschise. Pur şi simplu aşteptam să văd cine a violat-o pe fată. Nu agreez deloc finalurile deschise.” Cristian Mungiu a apreciat opiniile normale în condiţiile în care cultura cinematografică a adolescenţilor români se face cu filme americane.
De altfel, prezenţa actorilor şi a regizorului în sălile de cinema pentru descifrarea mesajelor urmăresc pe lângă promovarea filmului şi destuparea publicului neavizat sau autist, după caz.