Despre românii din Madrid

0

Daniel Ion (inginer din Feteşti): „Acum suntem aici 3, soţia s-a mutat şi ea, şi aici s-a născut Clara, fetiţa noastră. Acasă nu vreau să mă mai întorc. Am o viaţă aici.”

Români plecaţi în Spania. Ce poţi cuprinde din vieţile lor în câteva cuvinte?  În timp ce citiţi aceste rânduri, ei fie muncesc, fie fură, fie speră la o zi mai bună, fie primesc o veste rea din ţară şi nu pot face nimic pentru că sunt departe. S-au scris şi cântece pentru ei, pe care şoferii de curse internaţionale le speculează şi le spun neîncetat în timp ce îi duc sau îi aduc de peste mări şi ţări. Dar ei? Cine sunt? Ce au lăsat acasă? Se mai întorc în România? Au strâns banii pentru care au plecat? Au învăţat limba şi obiceiurile spaniole?

Mai au timp şi pentru altceva în afară de muncă? Unde e acasă, după atâţia ani?

Sunt de peste tot din ţară. I-am întâlnit în piaţă, în metrou, la restaurant, pe stradă la cerşit, sau având propria firmă şi lucrând cot la cot cu angajaţii lor spanioli.

Românii din Madrid. Câţiva dintre cei peste 500.000 înregistraţi oficial. Aflaţi despre ei: „E rău să fii plecat, dar acum m-am obişnuit aici, şi când merg acasă, mi-e totul pe dos parcă…“

Andreea Câmpan, 27 de ani, internă, din Aiud: „Sunt de un an aici, lucrez ca internă la o familie de catalani, acasă am lucrat pe mai nimic, ultimul loc de muncă a fost la o grădiniţă şi de acolo am şi experienţa. Mi-e dor de casă, aici încă nu ştiu bine limba şi uneori plâng în somn, dacă mă credeţi. Dar nu am ce face. Rabd pentru că acasă e mai rău. Poate cu timpul îmi va fi mai bine, cum am văzut la alţi români veniţi aici.”

Oana Stanciu, 31 de ani, vânzătoare hipermarket, din Breaza: „Când am venit aici, munceam o zi pe săptămână, că lucram la negru, nu aveam acte, era tare greu. Mă culcam de multe ori nemâncată şi numai eu ştiam. Cu timpul, a fost mai bine, şi acum am ajuns să iau şi eu 1000-1200 de euro, ca toată lumea, să pot trăi mai bine, să trimit şi eu acasă câte ceva. E rău să fii plecat, dar acum m-am obişnuit aici, şi când merg acasă, mi-e totul pe dos parcă. Nu că m-am ajuns, sunt femeie cu capul pe umeri, nu sunt fiţoasă sau alte prostii din astea, dar parcă în România merge din ce în ce mai rău decât merge bine. Şi după ce te obişnuieşti să nu te mai chinui ca să ai bani de mâncare, nu-ţi mai vine să te întorci.”

Carmen Grecu, 51 de ani, menajeră, Satu-Mare: „Eu o lună am plâns şi nu ştiam de capul meu. Nu mă puteam obişnui, că după o viaţă, mi-am lăsat bărbatul acasă, copiii mari şi am venit atât de departe. Dar nevoia te învaţă, cum se spune. Trebuia să vin, nu mai lucram nici eu nici bărbatu-meu, el n-ar fi plecat şi m-am încumetat eu. Acum e al doilea an de când sunt aici, iar de un an jumătate lucrez la o singură familie cu care mă înţeleg foarte bine. Fac curat şi lor şi copiilor lor, e o vilă ditamai, un chalet cum se cheamă aici, şi câştig cam 7-800 de euro pe lună. Trimit cât pot de mult din ei acasă, aici nu plătesc chirie, stau la familia asta, şi atunci cât mai mult acasă. Până o veni ziua să mă întorc.”

Marian Cismaru, 49 de ani, tâmplar, Galaţi: „Eu nu cred că ne mai întoarcem. De doi ani mi-am adus aici şi nevasta şi fata. Lucrează amândouă la croitorie. Pentru ce să ne întoarcem? De fiecare dată când mergem în ţară cheltuim o grămadă de bani, totu-i scump acolo. Scump şi murdar. Aici am şi mare şi de toate. Nimic nu se compară, 30 de ani să stea spaniolii în loc şi nu-i ajungem. Mie îmi pare rău că dau drumul la graniţă la toţi nemernicii ăştia, de au făcut românii de ruşine, că dacă spui că eşti român, în cel mai bun caz, se uită aşa,… mda… dacă nu îţi zice în faţă că eşti hoţ, de rămâi şi trăznit când îi auzi. Dar nemernici mai sunt şi românii. Intră în case, fură, fură din magazine, de peste tot. Mare ruşine să le fie.”

„La început am furat cu nişte români. Vreo doi ani…“

Daniel Ion, 37 de ani, inginer, Feteşti: „Când am venit, acum 9 ani, am muncit cu ziua în construcţii. Singur, soţia acasă, a fost foarte greu, nici nu vreau să-mi aduc aminte. 5 ani n-am fost acasă, n-aveam acte, dacă plecam nu mă mai puteam întoarce. Acasă eram inginer, terminasem Politehnica la Timişoara, dar cui îi păsa că am eu şcoală? Munceam ce găseam. Am făcut şi curat în case, nu era o muncă doar pentru femei. Apoi, treptat, mi-am făcut nişte prieteni spanioli, că români cu care să mă împrietenesc, nu am găsit. Aici românii sparg seminţe, se uită la meci şi bea bere. Ca-n ţară, pentru ei e la fel. Şi cu acei spanioli am făcut o firmă de vânzări autoturisme. Care a mers foarte bine, aveam angajaţi spanioli, eram asociaţi. Apoi a venit criza şi a trebuit să renunţ, oamenii nu mai cumpără maşini. Şomajul în Madrid e de 20 %, nu ştiu dacă ştiţi. E o problemă a întregii lumi. Şi eu sunt în şomaj acum. E un şomaj ok, dar caut o altă soluţie. Acum suntem aici 3, soţia s-a mutat şi ea, şi aici s-a născut Clara, fetiţa noastră. Acasă nu vreau să mă mai întorc. Am o viaţă aici.”

Clara Ion, 5 ani, fiica lui Daniel Ion, Feteşti: „Da, îmi place aici. Acum aşteptăm <<paintorii>> (zugravii), ca să vopsească peretele, şi tati o să-mi spună o poveste cu Nemo… În România am văzut răţuşte, are bunica la ţară… Aici nu avem, că e oraş, sunt doar în parc, pe apă.”

Alexandru Zamfir, 31 de ani, electronist, Bucureşti: „La început am furat cu nişte români. Vreo doi ani. Te lăsau spaniolii dacă nu era foarte grav, şi te prindeau, le puneai ce furai în faţă, te făceai că nu înţelegi şi nu-şi băteau capu’, te lăsau să pleci. Acum e altfel, de aia zice lumea că nu mai merge. Nu mai merge pentru ăia care fură şi fac prostii, de muncă încă mai e, ăştia sunt spanioli nu sunt români. Dar să te ţii de treabă, nu de prostii. Şi să ştiţi că apreciază dacă eşti serios, îţi mulţumesc, îţi mai dau ceva la salariu sau o zi liberă. Am auzit români înjurând spanioli. Păi, dacă nu se ţin de treabă… Ştiu atâţia veniţi de doi-trei ani care n-au pus un cent deoparte. S-au îngrăşat 15-20 de kilograme, şi-au luat aur la gât şi o ard iurea, ca la ei în cartier. Dacă mergeţi pe stradă, cel puţin aici în Coslada, e o nebunie. Dar şi în Madrid, în oraş. Păi, n-ai loc de români. Fură între ei, ceva de speriat. Pe noi, că-i cunoaştem şi tot ne fură. Aveam un tovarăş şi mi-a luat televizorul cu plasmă şi a fugit cu el. Să te ferească Dumnezeu de români. Sunt răi şi parşivi.”

Rodrigo Saez, 33 de ani, contabil, Madrid: „Eu ştiu că nu toţi românii sunt la fel. Soţia mea e profesoară şi are la liceu copii români foarte deştepţi, despre care îmi vorbeşte cu drag. Şi noi, spaniolii, avem o mulţime de probleme, nu prea ne place să muncim, şi toate muncile grele le fac străinii veniţi aici, sperând la o viaţă mai bună. Cred că e foarte greu să pleci din ţara ta şi să vii într-un loc străin.

Şi poporul meu a făcut-o, nu ştiu dacă ştiţi, dar şi noi am migrat în masă în Germania, acum 30 de ani, pentru că nu mergeau prea bine lucrurile. Acum merg la bine, nu ne putem plânge, faţă de voi, de exemplu, dar aici sunt probleme mari. Madridul îndură şomajul de câţiva ani, e un fel de piaţă de desfacere, noi nu producem nimic aici… se produce în sud, în zona Barcelonei. Aici doar consumăm…, şi atunci şi rezervele noastre scad. Poate de aceea atâta tensiune şi ură între oameni, pentru că nu pot nega, sunt mulţi spanioli ce ar vrea să-i vadă plecaţi pe români şi, în general, pe străini, pe care-i privesc ca pe o ameninţare.”

„Eu nu mă bucur nici că am frigiderul plin, nici că am piscină la serviciu şi pot să fac baie şi plajă după program. Mi-e dor de casă…“

Ana Jumăcel, 44 de ani, muncitoare în fermă, Luduş: „Eu vin de 4 ani în Spania, în sezon, şi culeg cireşe, caise… ce pune în anul ăla fermierul. Să fac un ban… nu pot să stau mai mult de 3 luni, că am copil mic acasă şi nu are cine să aibă grijă de el atâta timp. Dar am zis că după ce mai creşte un pic, îl iau cu mine aici, nu-l las să crească în România, că e rău la noi, nu ai de nici unele, şi-şi mai şi bat toţi joc de tine. Aici e mai bine, să ştiţi.”

Dragoş Baghiu, 39 de ani, muncitor construcţii, Braşov: „Nu e bine, că eşti printre străini. S-or bucura alţii, dar eu nu mă bucur nici că am frigiderul plin, nici că am piscină la serviciu şi pot să fac baie şi plajă după program. Mi-e dor de casă, sunt plecat de 7 ani, am mai fost, au venit şi ei pe aici, dar uite, acum sunt supărat că a murit un coleg, s-a surpat pământul pe el. Erau trei, plouase, ştiau că e pericol, dar ce să faci, munceşti aici, nu te joci. Şi doi s-au dat în lături, dar pe el l-a prins. 7000 de euro a costat-o pe nevastă-sa să-l înmormânteze, şi i-au luat 500 de euro, uite aşa, să-l trimită cu avionul în ţară, ştiţi unde? La bagaje, că nu mai erau locuri. E foarte greu, nu vorbim prostii. De aia şi spunem că noi nu avem ţară. Aici muncim, facem, dregem, dar nu-i a noastră, iar în România, când te înveţi că se poate şi altfel, nu mai poţi să stai. Aşa om fi noi blestemaţi.”

Diana Stroe, 33 de ani, menajeră, Bistriţa-Năsăud: „Eu lucram în Germania, şi iubitul meu a venit să mă ia şi să mergem în Spania, că are el un prieten acolo. Şi a vorbit la telefon, tot… Iar când am ajuns în Madrid, prietenul ăsta ne vorbea în spaniolă la telefon şi ne-a păcălit. Românii sunt tare răi, nici nu ştiţi de ce sunt în stare. 2 euro mai aveam, amândoi. Era februarie, ploua, era frig şi pe bancă am dormit, în parc, de nu mai ştiam de noi. Ne-a văzut un bătrânel din blocul de vizavi şi ne mai aducea ceai, portocale, nişte pâine. Până a trecut, din întâmplare, un cunoscut de-al iubitului meu şi l-a recunoscut… Şi ne-a luat la el, lui i-a găsit de muncă… Eu un an de zile nu am muncit, nu ştiam limba, nu ştiam nimic. Dar în fiecare zi stăteam cu dicţionarul şi cu televizorul şi am învăţat-o. Acum am şi prietene spaniole, şi una braziliancă şi una poloneză. Îmi place tare mult aici şi nu aş mai pleca pentru nimic. În România am părinţii, şi mi-i dor, dar nu ştiu când o să-şi mai revină ţara aia… e din ce în ce mai rău, aşa mi se pare de fiecare dată când merg acasă.”

„Sper doar să nu vină timpuri foarte grele şi aici, căci dacă e greu aici, înseamnă că în România e de netrăit, acolo ştim că totul e rămas în urmă…”

Vasile Ungureanu, 51 de ani, inginer construcţii, Ploieşti: „Eu sunt unul din ăia care vorbeşte cu burta plină. Am avut şi noroc, am şi muncit, şi acum aici locuiesc. Mi-am adus nevasta, era un băţ când a venit, acum s-o vedeţi, nu mai are loc pe uşă. E de trăit, altfel de ce ar fi venit sutele de mii de români care au plecat din România. Eu îmi iubesc ţara, dar mai mult mă iubesc pe mine. Păi, toţi hoţii şi analfabeţii care conduc acolo, pentru ce să le îndur eu ticăloşia? Până când nu mor toţi ăştia şi îşi pierd rădăcinile, nu o să se schimbe nimic. Mai urmăresc şi eu ce se întâmplă acasă, că mă interesează, am părinţi bătrâni, am fraţi, neamuri… Dar ce văd mă scoate din minţi. Şi când nu mai poţi lupta, când rişti să fii şi tu prins de mocirlă, trebuie să fugi. Şi să fugi repede.”

Andrada Iancu, 39 de ani, secretară, Mediaş: „Primii români care au venit aici, în Coslada, au venit prin 1995. De atunci, şi-au adus pe câte cineva, până ce au reuşit să fie majoritari în orăşelul ăsta, care, de fapt, ţine de Madrid. Dar dacă îi întrebaţi, aici e viaţa lor, e România lor. Nu merg în oraş, în centru, decât dacă e musai nevoie, altfel aici stau, aici îşi cresc copiii, aici au câte o băbuţă care a venit din ţară să-şi crească nepotul şi se trezeşte că are de crescut copiii din tot blocul, că sunt toţi români şi plecaţi la servici. Acum e mai uşor, circulăm mai repede, mai bine, pot veni şi cei de acasă, mergem şi noi când avem timp. Încă mai avem de lucru, spaniolii nu se înghesuie la muncile astea făcute de români, că îşi permit să aleagă. Noi nu prea. Eu sunt de 12 ani aici, am muncit foarte mult, apoi în paralel, am făcut şi cursuri şi acum m-am angajat ca secretară la o firmă de catering. Soţul meu e spaniol, avem şi un copilaş şi aici e viaţa mea acum. Nu aş da-o pentru nimic. Când vezi că se poate şi altfel, eşti împlinit, simţi altfel lucrurile. Sper doar să nu vină timpuri foarte grele şi aici, căci dacă e greu aici, înseamnă că în România e de netrăit, acolo ştim că totul e rămas în urmă…”

Mădălina FURIŞ

Lăsați un mesaj

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.