TREBUIE, pentru copiii autişti din Feteşti

0

Trebuie. Şi-a spus doamna Dana Schnel în 2002, când a pus, fără nici un ajutor, un proiect pe masa Fondului Român de Dezvoltare Socială. Dorea atât de mult să-şi ajute copilul bolnav de autism şi pe ceilalţi copii suferinzi de această boală, pentru care nu exista nici un sprijin. O boală despre care se vorbeşte puţin, se ştie şi mai puţin, drept dovadă stă şi acum diagnosticul şi tratamentul greşit ce, de multe ori, îi cataloghează pe bolnavii de autism drept bolnavi psihici. A obţinut spaţiu pentru Centrul de zi „Raluca”, în Feteşti, iar astăzi, după aproape 7 ani, împreună cu voluntari, cu un kinetoterapeut, cu o învăţătoare şi o educatoare şi cu 4 îngrijitori poartă grija a 45 de copii şi a 6 adulţi. „Am trecut cu speranţă toţi anii aceştia, spunându-mi că la anul va fi mai bine”, îmi mărturiseşte doamna, nu cu optimismul fad, ci chiar cu un pic de amărăciune în glas. „E foarte greu, ai parte de întrebări, suspiciuni, de parcă ai fi un inculpat ce trebuie să justifice cu punct şi virgulă tot ce are de gând să facă. Eşti umilit când mergi să ceri facilităţi pentru copiii, pentru oamenii aceştia.”

„O bucurie extraordinară, să-l văd păşind spre mine”

Asociaţia „Trebuie” din Feteşti e pe o străduţă, la etaj. La parter, clădirea găzduieşte o creşă, aflată în grija Primăriei, şi bine-i stă, căci de ea fostul primar s-a îngrijit să aibă căldură, pentru „handicapaţii tăi”, doamnei Schnel i-a spus că nu are să-i pună centrală. Deşi doamna nu a vrut să mai pomenească acest lucru, mi se pare important de menţionat, căci cu aşa mentalităţi luptă de vreme bună.

Desene din poveşti, prinţese, ciuperci uriaşe, flori, culori o mie, toate îmbracă pereţii ce ţin la un loc universul micuţilor. Doamna mă întâmpină în capul scărilor, are o privire caldă şi mă face să mă simt binevenită. Înăuntru-i zarvă mare, doar cei mici se opresc pentru o secundă curioşi să vadă cine a venit pe la ei. În grupa specială de grădiniţă sunt 11 copii cu vârste cuprinse între 4 şi 11 ani, unul dintre ei are un handicap mediu, iar ceilalţi 10 au un handicap grav (autism sau sindromul Down, cu deficienţe motorii) şi au nevoie de un însoţitor.

Doamna Maria Chivăran este educatoare de-o viaţă, iar la Asociaţia „Trebuie” a venit în toamna anului trecut. A învăţat pe parcurs şi s-a ataşat foarte mult de micuţii care au atâta nevoie de ajutorul ei. Copii o îmbrăţişează şi ea le face pe plac. Vorbeşte despre ei: „Teo e un copil special. În septembrie când am venit eu, nu mergea. În octombrie, a început să meargă şi a fost o bucurie extraordinară să-l văd păşind spre mine.” Spre deosebire de Teo sau Victor, ce dezinvolţi se plimbă sau se joacă cu doamna educatoare, Gabi comunică doar non-verbal, e interesat de reflecţia lui în oglindă şi de aparatul meu de fotografiat, căruia nu vrea să-i mai dea drumul. „Gabi este dat în plasament, familia lui e decăzută din drepturi. Nu avea nici o deprindere. El a venit mai târziu… Aici facem recuperare, logopedie, memorizări, observări, spunem poveşti… Dar la toţi, boala le formează automatisme, care se întrerup dacă două zile nu fac exerciţii.”

Casa protejată

Ies din camera unde se joacă cei mai mici dintre ei şi intru în sala de clasă, încercând să nu deranjez ora de română. Astăzi exerseză din nou literele alfabetului. Deşi cu o caligrafie tremurândă, se descurcă bine. Sunt 17 copii în clasă şi de ei se ocupă o singură învăţătoare. Ar mai fi nevoie de încă una, ideal ar fi să existe o învăţătoare la 8 copii, pentru a se putea ocupa îndeaproape de ei. Dar, până nu demult, nu era nici măcar doamna învăţătoare, plătită acum de Primărie, pentru a asigura continuitatea studiilor. Voluntariatul, deşi atât de util, nu ar fi reuşit să asigure urmărirea unei programe şcolare, dar acum nu doar că ciclul I-IV este asigurat, dar doamna Schnel face demersuri la Inspectoratul Şcolar ca şi cursurile claselor V-VIII să poată fi urmate tot aici, copii putând astfel să aibă o şansă mai mare cât priveşte integrarea lor în societate.

Un alt lucru extraordinar în demersul celor de aici este acela de a crea un adăpost pentru 6 adulţi cu nevoi speciale. Atât de greaua povară a celor 18 ani trecuţi, ce-i aruncă practic în stradă pe copii din centrele de plasament ajunşi la vârsta majoratului, şi-a găsit rezolvarea pentru ei. Marian, Viorel, Vasile, Nicu, Florentina şi Georgiana au unde să meargă, au o casă cu tot ce trebuie, o curte curată cu trei pisici şi doi căţei, au lemne tăiate chiar de ei şi foc în sobă, trei mese pe zi, gustoase şi gătite de doamnele ce au grijă de ei. Au venit acum un an şi cinci luni, din diferite centre de plasament din judeţul Ialomiţa şi criteriul după care au fost aleşi a fost cel al non-violenţei, pentru a nu reprezenta un pericol unul pentru celălalt.

Sunt ajutaţi să se gospodărească singuri şi învaţă şansa unei vieţi mai normale decât ar fi îndrăznit vreodată să viseze. Când vorbesc despre casa unde locuiesc cei şase, toţi cei de la fundaţie o numesc Casa Speranţei sau Casa Protejată.

„Tratându-i normal, îi veţi înţelege.”

În toamna anului trecut, doamnei, copiilor şi personalului fundaţiei le-au venit în ajutor 30 de voluntari, copii frumoşi şi deschişi la suflet, liceeni în Feteşti, elevi ai Liceului Teoretic Carol I. „E nemaipomenit, pentru că voluntarii înseamnă foarte mult, coordonează, au idei, îi încurajează…”, spune doamna Schnel despre ajutorul aproape ceresc primit începând cu anul trecut. I-am găsit chiar în mijlocul organizării spectacolului pentru Mărţişor, ce va avea loc pe 6 martie, la Galeriile de Artă „Lumina“ din Feteşti. Fiecare îşi ia rolul în serios, iar pe ei îi coordonează Lia Topliceanu, „profa lor de istorie”, o tânără doamnă care, la numai 24 de ani, este un ajutor de încredere al doamnei Schnel. Mărturisesc că ani buni nu au ştiut de existenţa centrului, dar au aflat de el la liceu, în cadrul programului SNAC (Strategia Naţională de Acţiune Comunitară) şi au vrut să contribuie şi ei ajutorului pe care cei de la „Trebuie” îl dau acestor copii şi tineri. Îi deranjează discriminarea, poate-i principalul motiv pe care-l aduc în discuţie. Au învăţat în timpul petrecut aici că „poate cei de aici sunt mai normali decât ceilalţi”, că au „sufletul mai deschis şi mai bun decât noi”.

Voluntarii sunt prezenţi peste tot în centru, se joacă cu cei mai mici, îi ajută  pe cei din clasă să ţină pixul în mână şi să-l rotunjească pe a, şi mai ales, sunt uimiţi deopotrivă în atelier, unde crează lucruri minunate, candide, din boabe, lut, paiete şi mărgele. Şi tot ei reuşesc să le şi vândă. „O parte din mărţişoare le-am vândut dintr-o dată, într-o pauză, la noi în liceu. Apoi am mai vândut şi la Şcoala nr.7 <<Aurel Vlaicu>>, şi un copil dintr-a întâia ne-a întrebat curios despre copii din centru”, spune Dumitru Cristea, unul dintre voluntari.

Pentru ei, cele 3 ore petrecute zilnic aici nici că ar fi putut fi folosite mai bine. Le place foarte mult să ajute, sunt bucuroşi că o pot face şi ştiu multe despre copii: „Bambi, căruia îi place Scatman şi dansează şi ne roagă şi pe noi să dansăm cu el.” „Dumitru vorbeşte despre Biserică şi are o carte şi o transcrie cu litere de tipar, într-o caligrafie foarte frumoasă”. „Georgiana care vine şi te ia mereu în braţe.” „Şi Flori care are probleme la mâini, dar care scrie foarte frumos.” „Carmen, căreia îi place să coasă…”

Şi tot ei spun:

„Prima dată când am intrat am rămas fără cuvinte. Nici nu ştiam de existenţa centrului. Nu ştiam despre organizaţie înainte de începerea programului. Când spun copil cu dezabilităţi, lumea se gândeşte la ceva negativ. Dar nu e aşa…” „Să nu dai în cap celui care vrea să facă ceva!” „Dă-i în schimb cei 2% din impozit, direcţionează-i către cineva care are mare nevoie de ajutor”, adaugă, Dana Schnel. Uneori e obosită de atâta luptă. Nu o arată, are o mapă impresionantă de cărţi de vizită primite şi are şi ajutorul tinerilor. Dar cei înrăiţi în sistem îi fac atâtea greutăţi.

„Aceşti 2% daţi conform Codului Fiscal, ne ajută pe noi să supravieţuim, căci suntem un ONG, iar statul ne sprijină foarte puţin. Fiecare salariat are dreptul să vireze, până la mijlocul lunii mai al anului în curs, către o entitate nonguvernamentală, 2% din cei 16% pe care-i reţine statul. Avem nevoie de aceşti bani şi de ajutorul oricui. Pe mine nu mă interesează politica, au trecut atâţia în campanie pe aici… Mă interesează ajutorul pe care îl dau apoi, mă interesează doar cum pot pune centrală fiindcă soba e veche, mă interesează să găsesc o soluţie pentru a suplini numărul personalului, mă interesează să accesez fonduri structurale şi am nevoie de cofinanţare… Din nou, mă interesează cei 2%, căci reprezintă o dovadă a unui suport financiar atunci când încerc accesarea unor fonduri. Neîncrederea, suspiciunea, necunoaşterea… toate sunt cauzele neimplicării autorităţilor.”

Cu lupte grele purtate, doamna încă îşi găseşte puterea să continue. O puteţi sprijini, dându-i cei 2% din impozit. Sau măcar cumpărând un mărţişor făcut cu drag… 

Madalina Furis

 

Lăsați un mesaj